TEMÃ

-Luați cuvintele „noroc”
„albastru”, „albie” și „troc”
și încropiți o poezie...

Multă cerneală curse, frate,
pe mii de foi împarfumate
se risipiră pe cîmpie
cuvinte nemaiîncercate
și multe capete plesniră...
Domnul profesor, fără milă,
făcu selecția la sînge...
Un ins înjură, altul plînge
ceilalți nici azi nu-și reveniră...

Doar El, alesul dintr-o mie
creă această poezie:

„Iubita mea fără noroc
în seara asta facem troc
tu-mi dai o albie de porci
pe care i-ai cules să-i torci
să iasă prinți, ca în poveste...
Iar eu ți-oi da această veste:
albastru-i cerul, roșu mărul,
fără culoare adevărul...
Iubita mea aprigă-n troc
te-aș da cu var, cu-alcool, cu foc,
m-aș da cu capu-n poloboc,
iubita mea fără noroc...”

(După n ani)

El a ajuns mare poet.
Vorbea cu deferență, -ncet,
despre, ah, scriitura lui,
sau despre pana corbului
și splendoarea norului.
Scria cu-atîta ușurință...
Nu exista altă ființă
cu harul lui, cu mîna lui
plasture la alean să-l pui
profet în țara orbului...
Poetul tău și-al orișicui
(ambasadorul poporului,
propovăduitorul soborului
etc., etc....hai, termină cu încercarea asta idioată
de-a-l copia!
Nu-i ajungi nici la degetul mic,
hai, valea, lingușitor de nimic!).

Deci a ajuns mare poet.
Scria isteț și metaforic
cu viteza luminii
despre miracolul care-nflorește crinii
în parthenonul oniric
sub paravanul doric
al metempsinunțării
și despre alte chestii înalte
de netradus în altă limbă…
Scria cu abnegație, era superprolific!
Îl vedeau uneori cum se plimbă
prin librării
să vadă cîte cărți s-au mai vîndut
(erau, desigur, zeci de mii!)
lesne de recunoscut
în galoșii lui sidefii
de poet indulgent
cu orice critic jigărit.
Era, of course, cel mai iubit
era, of course, un talent!

Lumea îi cerea autografe pe stradă
(-Oamenii, vrei să spui?
-Nu, dom’le, lumea toată!
Oameni, primari, vînzători de-nghețată,
copaci, căței, telefoane, armată...).
I se urcase puțin, ce-i drept, la cap -
doar el dărîmase mitul poetului sărac
înglodat îngropat (și apoi, am auzit, disecat...)
în datorii.
Ridicase poezia la rang de meserie
făcea și acte de filantropie
la talk-showuri era mereu invitat
(de onoare!)...

Dar într-o zi
(ați observat
că-n prima clipă
lovitura de fulger nu doare?
Că e doar o albastră mirare
așa, ca iubita aia fără noroc...?)
văzu o fetiță așezată pe-o piatră.
Plîngea încet. În mîna dreaptă –
păpușa cu piciorul smuls.
În păr – un fluture de junglă.
Pe chip – tristeți de nepătruns.
Poetul nu înțelegea aerul frînt din jurul ei
și lacrima sfîntă, și magia...
Nu-nțelegea –chiar el! – copilăria...
Pios, căzu-n genunchi,
scoase pumnalul în formă de pix
și-l împlîntă adînc în locul unde
ar fi trebuit să fie ceva
redefinind astfel, prin jertfa sa
Poezia.