îmi spuneau mereu că trebuie să fiu înțeleaptă
ei, cine?
oamenii
îi priveam
nu trăiau, crede-mă, chiar nu trăiau
se iubeau scurt unii pe alții printre vagoane
locomotivele se tot schimbau
habar n-aveau spre unde pleacă
își spuneau mereu că rămân pe loc
că nimic nu se schimbă
că e duminică de luni până sâmbătă

pe noi ăștia care alergam prin lume năuci
ne scuipau între ochi și râdeau
da' știi cum râdeau?
cu silă și cu manierisme infecte
puțeau a pământ plin de viermi
a groapă comună
a cartier și mobilă nouă
eram săraci
mutti
știi ce săraci eram
eu mă gândeam la istrati și la neranțula
îmi ziceam că într-o zi vom avea pâine albă pe masă
cu toții
că vom ieși din gândul lor
că vom scrie adevărul
și ei îl vor înțelege

n-a fost așa
mutti
n-a fost așa

mâine am să îți scriu despre liniște
azi nu


asculta poezia in lectura autoarei