Ochii cerului pustiu privesc marea...
Aripile vântului turbat îmi poartă gândurile;
Cu frumusețea ploii îmi adap privirile,
Iar mireasma florilor îmi aduce alinarea.

În tăcerea mistică a nopții ascult orchestra îngerilor,
Și-i caut lunatică printre norii sângerii,
Ce se întunecă și devin pustii,
Și-ascult mereu, cu puterea patimilor...

Totul atârnă de splendoarea naturii sacre,
De imaginea eternă din tabloul orizontului,
Ce-așterne culoare peste pământurile macabre
Și dă paloare vieții omului.

Și tot ce văd e cum se naște din tăcere,
O lume fără sens, lipsită de un rost,
Ce-acum devine un paradis, o adiere
A cuprinsului sumbru ce dureros a fost...