E dimineață și pudra luminii se scutură deasă.
Ființele moi ies din culcușuri cu spuma somnului în bărbie.
Le simți de parcă ai fi pe un soclu cu ochii lipiți și o carte deschisă în mână
Cum se desprind de întuneric ca dintr-o păstaie și îmbracă salopete de lucru.
Au mersul stufos al rădăcinilor, dar nici un deget nu mișcă să te urnească.
Doar țin ridicate brațele muritorilor ca pe niște lopeți care nu mai vâslesc,
Cărora le crapă lemnul de uscăciune și cheamă ploile să-l putrezească.
Stai așa încordat ziua întreagă și-o bucată de noapte
Să nu te împingă un vânt, să te răstoarne între oamenii vii, plătitori de impozite,
Literele să se împrăștie, să se întindă ca viermii pe tine.
Aici nu poți fi călcat în picioare, strivit de mulțime,
Gândurile tale circulă prin vase comunicante până la ele,
Ființele moi îți arată cât ești de puternic și de fragil deodată.
Cu aceeași apă te scurgi de la streașina lumii din nou în pământ.
Asta nu-i întâmplare ci însuși destinul când te reculegi pe o alee cu plăcuțe -avertisment:
Să nu locuiești într-o singură umbră mai mult de o clipă,
Să nu desenezi pe pereți chip de om peste pata de igrasie,
Îl vei întâlni și nu vei ști să răspunzi întrebărilor sale.
E ca și când toată viața ai fi masticat un fruct verde și acum ai scuipa câte o pajiște în fiecare primăvară.
O altă viață ți-ar fi de folos, ar fi ca o descuamare-
Să te scufunzi pentru o moarte albă în paharul de plastic plin cu iaurt
Și degetele să ți se încleșteze spasmodic pe carte.
Dar asta e altfel: e noapte ,sună telefonul
Și dacă taci ești legat de cineva care îți răspunde.