CASA ARGINTARULUI
"A trăi este egal cu a te resemna"

Albert Camus



Iată cum stau, acum, după ușă,
bunul nostru unchi, buna noastră mătușă;
iată un ochi ca un semn de-ntrebare
ne privește cu-aceeași istovită răbdare;
în podele ascunsă, o voce trufașă
ne-aduce aminte de-ntoarcerea lașă;
urechea zidită în rotundul perete
ascultă tăcerea acestor regrete
și iata-n argintul din această odaie
o carte de versuri și-o haină de ploaie.

1974

somn pieziÈ™
Și vine noaptea. Ochiul se închide
ca fluturele-n ciudate crisalide,
se-ntoarce-n sine ca un făt în pântec,
ca murmurul dintr-un ciudat descântec.
Și nici nu știu dac-am trecut de prag,
așa cum plec din larg către mai larg.
Același mă dezleagă și mă ține
un prizonier al ființelor din mine.
Și nedormit alerg dintr-unu-ntr-altul,
eu și adâncul, tot eu și înaltul.
Cuprind astfel prin toate depărtarea
în vreme ce pătrund în arătarea
acelui gol ce este negândit,
nicicând de mâna omenească pipăit.
Mă reazăm ca-n toiag de-un fir de iarbă
prins în răgazul care-o să mă soarbă.
Iar toate astea, știu, le face dânsul
El, nerostitul, gândul nepătrunsul,
în suspendata clipă, nemișcata
bătaie de aripă-a nopții,-angelicata.

2002

calea robilor
Există un drum care poartă un nume
și mai există un nume care poartă un drum:
aceasta este calea robilor.

Și totuși, se pare,
că oricare din noi,
o povară în suflete ducem.

Când poetul e mort,
când poetul e mort,
nici-o floare nu-nflorește și nici
vreun tramvai să alerge cumva
prin orașul acesta de-aici.
Când i-au atârnat de gâtlej un fular,
ca o vită mânată spre moarte,
a-nceput să recite pe șoptite și rar
de ziceai că recită din carte.
"Palavre, minciuni, baliverne"
șopteau precupețele-n piață.
Pleoapele nopții eterne
cădeau peste el ca o ceață.
Și doar lemnăria prin care
gâtuit fu poetul șoptește:
"Privește-l și poate îți pare
că moartea prin el te privește!"

Când poetul e mort,
când poetul e mort,
nici-o floare nu-nflorește și nici
vreun tramvai să alerge cumva
prin orașul acesta de-aici.

Există un drum care poartă un nume
și mai există un nume care poartă un drum:
aceasta este calea robilor.

Și totuși se pare,
că oricare din noi,
o povară în suflete ducem.

1977

păstrătorul de orologii
Tulburător metal turnat în ore
ne numără dogmatic și tăcut;
bătaia calmă, pendulară ne îndeamnă
să ne iubim din ce în ce mai mult.
E-n liniștea bătăilor un sunet
trecut prin sânge, strecurat prin lapte:
bătrânul păstrător de orologii ne-amintește
cât sîntem de aproape, de departe.

1978

zi de decembrie

Și am să mor într-o zi de decembrie
sfârtecat de interminabilul zbor,
și am să mor într-o zi de decembrie
cu un somn atârnat la picior.
Pământul acesta de-o vreme
mângâiat cu palma n-a fost,
mirarea zăpezii cum cerne
un decembrie tandru și gros.
Ochiul drept mai atârnă o clipă
de imaginea falsului rid.
Implantată-ntr-o frântă aripă
carnea uitării e vid.
Dar am să mor într-o zi de decembrie
sfârtecat printre scame solare,
dar am să mor într-o zi de decembrie
cu un somn atârnat la picioare.

1971

dansul roșu

Prieteni, se pare, vor veni peste noi,
ucigătoare în suflet, șoaptele vechiÎ
afla-ne-vor poate și singuri și goi,
așa cum vor curge, ca mierea prelinsă-n urechi.
Uciși vom afla de o vreme sînt unchii
și veacul cel vechi că e mort vom afla
și poate-nc-o dată înflori-vor genunchii
căutând în pământuri să găsească ceva.
Ne vor vinde în piață și scoși la mezat
vom ucide în noi poezia:
tot noi vânătorul, tot noi și vânat,
îngrășând cu cuvinte hârtia.
Vom rămâne doar goale, umblătoare armuri,
lipsite de sânge, de carne, de os,
fiind cum n-am fost: nici puri, nici impuri
și timpul umbla-va dintr-o dată pe dos.
Dar dansul cel roșu, freneticul dans,
dansat de poeții acestui pământ
purta-ne-va încă în același balans
dansat de la-ntâiul, rostitul Cuvânt;
dar dansul cel roșu, dar dansul cel viu,
pierduți în uitare cumva de vom fi,
aminti-va Luminei, oricât de târziu,
că morți dacă sântem, noi tot sântem vii.

1982


scrisoare dintr-o tranșee planetară

Zborul era perfect, egal, tăcut.
Morții-n tranșee mâncau lut,
gândul ne flutura hai-hui
peste planeta nimănui.
Gândul când doarme, când petrece
glasul de piatră și e rece
aici, în timpul din pământ.
Trupul tău miere e și vânt.
La colțuri viața vinde flori,
se moare des de două ori.
Eu mă desfac, tu te desfoi,
stelele trec adânc prin noi,
prietenii se duc, se-ntorc,
porcul mai este încă porc.
Fiarele flămânzesc în miei,
strada miroase tot a tei,
dragostea stă în aprozar,
o întâmplare e un zar,
ceasul se pierde printre maci,
eu mă desfoi, tu te desfaci,
în gură-mi crește câte-un cuc,
nopțile plâng și-apoi se duc,
domnul cel negru este mort,
doamna cea blondă e de tot,
glontele alb e glonte gri,
eu mă desfac, tu nu mai vii,
frigul adoarme-n câte-un lemn,
eu sunt, tu ești, noi nu sântem;
soldații mor, soldații-s morți,
unii sânt ei, alții sânt toți,
unii sânt tot, alții nimic,
pământul este curb și mic.
Din ochi îmi curge un poem,
eu sunt, tu ești, noi nu sântem,
între noi doi mai e un geam:
eu sunt, tu ești, noi nu eram,
între noi doi mai e un gând,
ceasul ofta suav trecând,
clipa în clipă se făcea,
era un timp și nu era.
1978

ale iacta est

Să-i dăm lui Cezar totul din ce se dă lui Cezar:
treizeci de-arginți, coroana de spini și-ngăduința
ce-a îndulcit oțetul și rubiconul zar,
urcușurile Golgotei, speranța și căința.
Din ceasurile noastre, un ceas să-i dăm măcar,
năframa Veronicăi să-i șteargă fața tristă,
căci Cezar este dânsul chiar marele Cezar
și Cezar, din păcate, de fapt nici nu există.

1982

fuga din argos

Ca un cuvânt ce singur cântă,
umblam mereu spre alte zări.
În jurul nostru sta adâncă
o mare singură-ntre mări.
Și plictisiți prea mult cu truda,
unei dorinți străine nouă,
făceam din îndoială ruga
sfărmării mărilor în două.
În urmă argosa rămasă,
când iată, Iason ne deschise,
cu-n gest rotund această casă
a argintarului de vise.
Intram tăcuți, ca-n templu doară,
printre odăi nesfârșitoare
în care somnul te-mpresoară
cu-adâncă liniște și-n care,
prinsă în ocolita matcă,
freamătul tâmplei se-nspăimântă
de zbaterea ce poartă parcă
Logosul care singur cântă.

1974

cornul de fildeÈ™
graficianului George Pătru

Folosind aceeași culoare vom umple
tot golul lăsat în mare la pupă
și-astfel vom ști când va fi să se-ntâmple
ca gândul de gând să se rupă.
Plecați într-un trup nesupus,
de dorința faptei viteze mânați,
nu am vrut să avem și vreme de spus
cuvinte ce-adesea la alții împarți.
Ci Iason, cu-aceeași rotundă mișcare,
pleoapa căzută, de vise goleșteÎ
sunt singurul paznic odăii în care
pereții-mi vorbesc prin gură de pește.
Vămuită fiind noaptea acestei odihne,
mă ferec în case de-arginturi
și clipa de clipă atuncea se prinde
în spațiul rotund dintre ziduri.

1974

după amiază la minos

Soarele adormise pe o coastă de deal,
doamna blondă, Parsiphae, se gândea la Dedal.
Înlăuntru cei tineri deveniseră maci.
De ce taci Ariadna, acum de ce taci?
Dinspre mare, de-o vreme, sosește Tezeu.
Ghemul strâmb al nevoii se desfășură greu.
Taurul,
marele,
carele
doarme sătul,
îl rabdă cetatea destul.
Soarele adormise pe o coastă de zi.
Doamna blondă, Parsiphae, se gândea la copii.
Înlăuntru cei veșnici deveniseră fum.
Ariadna e abur și-i rouă de-acum.
Peste mări, de o vreme, plecat e Tezeu.
Ghemul sorții se rupe pentru unii mereu.
Doar taurul,
marele,
carele
în somn a vegheat,
îl rabdă cetatea netulburat.

1976