ADY Endre

Sosirea Domnului
(Az Úr érkezése)

Când toți m-­au părăsit,
Când îmi târam sufletul prăbușit,
Dumnezeu m-­a-mbrățișat
În tăcere, neașteptat.

N­-a venit cu trâmbiți,
Ci cu mută, adevărată îmbrățișare,
Într­o noapte de război,
Nu vreo zi toridă, strălucitoare.

Ochii mei vanitoși
Au orbit. Mi­-a murit tinerețea,
Dar pe el, strălucitorul, mărețul,
Veșnic îl pot vedea.


A trecut toamna prin Paris
(Párisban járt az õsz)

S­-a furișat ieri toamna în Paris,
A trecut pe strada Saint Michel subit,
Pe sub tăcute frunzare, în caniculă,
Cu mine s­-a-­ntâlnit.

Tocmai mergeam alene spre Sena;
Foc de vreascuri în suflet, mici melodii
Mă ardeau: fumurii, stranii, triste, purpurii
Despre faptul că voi muri.

M­-a prins din urmă toamna, mi­-a șoptit ceva,
S­-a cutremurat tot bulevardul Saint Michel,
Zum, zum: zburau poznașe frunze,
De­-a lungul, pe el.

O clipă: Vara nici n-­a băgat de seamă
Și Toamna a fugit din Paris râzând.
A fost aici, numai eu știu că a trecut
Pe sub frunzare gemând.



Poetul Pustei
(A Hortobágy poétája)

De neam cuman,1 fecior cu ochii mari,
De mii și mii de doruri chinuit,
Păzea cirezi de vite și cutreiera
Maghiarul Hortobágy2 vestit.

I­-au înrobit duiosul suflet,
De sute de ori, amurguri și miraje,
Dar neamuri de cirezi o frângeau
De­-i creștea în inimă vreo floare.

Avea mii de gânduri minunate,
Se gândea la vin, la femei, la moarte,
Menestrel ceresc s­-ar fi făcut
Pe alt meleag, în orice altă parte.

Dar când îi vedea pe ciracii-n cioareci,
Murdari și blegi, când ciurda o privea,
Îngropa îndată melodiosul cânt
Și murmura sudălmi sau fluiera.
___
1 cuman – locuitor din sud-estul Ungariei. Kunság (Cumania), spațiu în care s-au stabilit triburile cumane prin îngăduință regală în secolul al XIII-lea.
2 Hortobágy – zonă joasă și mlăștinoasă pe alocuri dintre Tisa și Dunăre. Este frecvent evocată în creația populară, mai ales în cântecele și baladele haiducești (pentru care era un loc de refugiu) și de cătănie, dar și în literatura cultă.


Cântecul iacobinului maghiar
(Magyar jakobinus dala)

Biată, buimacă Ungarie,
Pe tine când te pipăim
Din degete țâșnește sânge –
Oare mai ești, noi mai trăim?

Mai putem spera ceva mai bun?
Ni-­e ochi și suflet chinuit:
Babel al popoarelor de robi,
Oare te vei trezi,­-n sfârșit?

De ce nu devin mii de dorinți
O năprasnică voință?
De­-i slav, maghiar ori vlah, bănatul
E-­n veci aceeași suferință.

De o mie de ani, ocară
Și­-amar ne-­au făcut rudenii.
De ce nu ne­-ntâlnim cu vuiet
Pe baricadele ideii?

Un glas au Dunărea și Oltul,
Murmur șoptit, glas mortuar.
În patria lui Árpád1 e vai
De cine nu-­i domn ori tâlhar.

Când ne vom uni, în sfârșit?
Când vom fi-­n rostire temerari?
Noi, cei împilați și zdrobiți,
Uniți maghiari și ne­maghiari?

Cât mai fi­-va­-n tron ticăloșia,
Iar noi, cei mulți, lașă oștire?
Popor maghiar, cât vei mai fi
Pui de graur în colivie?

Ungarie de triști cerșetori,
Azi n­-avem pâine, nici credință.
Dar mâine toate le­-om avea,
De­-ndrăznim și-­avem voință.
___
1 Árpád – căpetenia triburilor maghiare (? – 907) sub a cărui conducere au migrat spre Câmpia Panoniei. A întemeiat dinastia arpadienilor (889? – 1301). Regii acestei dinastii (Géza, Ștefan cel Sfânt, Andrei I, Béla I, Ladislau I, Kálmán, Béla al IV-lea, Andrei al III-lea) au întărit regatul feudal.



Cei ce întârzie mereu
(Akik mindig elkésnek)

Noi veșnic întârziem de la toate,
Noi de foarte departe am pornit.
Ne este pasul trist și obosit.
Noi veșnic întârziem de la toate.

Nici să murim împăcați nu se poate.
Atunci când Moartea vine să ne ia,
Din suflet țâșnesc flăcări roșcate.
Nici să murim împăcați nu se poate.

Noi veșnic întârziem de la toate,
Tardive ne sunt visul, succesul,
Îmbrățișarea, odihna, limanul,
Noi veșnic întârziem de la toate.

Gog și Magog
(Gog és Magog)

Sunt urmașul lui Gog și Magog,1
Zadarnic în porți și ziduri bat;
Și totuși insist să vă întreb:
E­-ngăduit să plâng sub Carpați?

Venit­-am prin Verecke,2 drum vestit,
Răsună­-n auz străvechile cânturi;
Îngăduit mi­-e prin Dévény3 a năvăli
Cu noul cânt al noilor timpuri?

Să fiu un nou Vazul,4 menestrel.
Turnați­-mi în urechi plumb topit
De vreți să n­-aud noile ritmuri,
Călcați­-mă brutal, nelegiuit.

Dar pân­-atunci, plângând, în chinuri,
Cântul prinde aripi noi și tari;
Mii pe­-ntinsul Pustei de l­-ar blestema,
Tot va izbândi, că­-i nou și maghiar.
___
1 Gog și Magog – fiii lui Iafet, conducătorii celor ce au refuzat supunerea față de Dumnezeu (cf. Bibliei, Genesa 10.2: „Fiii lui Iafet au fost: Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal, Meșec și Tiras“; Cartea I a Cronicilor 1.5, idem; abia în Ezechiel 38.3 apare în forma Gog numele lui Gomer: „... Gog, domnul Roșului, Meșecului și Tubalului“ din „fundul miază-noaptei“. Aici Gomerul și Magogul sunt ținuturi (țări) din care pornește Gog în incursiunea sa de pradă. Versetul 39.11: „În ziua aceea, voi da lui Gog un loc de înmormântare în Israel: valea călătorilor, la răsăritul mării moarte, și mormântul acesta va astupa trecerea călătorilor. Acolo voi îngropa pe Gog cu toată mulțimea lui, și vor numi valea aceasta: «Valea mulțimii lui Gog»“. Se pot urmări și celelalte trimiteri ale Bibliei.
Unele legende din Evul mediu au răspândit credința că ar fi fost strămoșii maghiarilor. Venind din ținuturi despre care europenii aveau foarte sumare cunoștințe, preoțimea a căutat în Biblie o dovadă a originii lor.
Cf. Victor Kernbach (Dicționar de mitologie generală) sunt două forțe ostile creștinismului, cu care se înfruntă în cadrul războiului escatologic, și care se vor manifesta violent la împlinirea milenarismului cristic.
2 Verecke (citit: Verețke) – trecătoare în Carpații nordici, prin care au pătruns triburile maghiare în Câmpia panonică.
3 Dévény – localitate situată astăzi pe teritoriul Slovaciei – Devin, aflată pe traseul străbătut la vremea descălecării.
4 Vazul – cf. legendelor istorice: unul dintre descendenții lui Árpád (sf. sec. X – începutul sec. XI), care a fost orbit și asurzit de regele Ștefan (cel Sfânt) pentru îndrăzneala de a se fi împotrivit creștinării maghiarilor. Cruzimea lui Ștefan nu este susținută de nici un izvor documentar. Ady sugerează că ar fi asemenea lui, prin îndrăzneala de a nu se supune canoanelor unei lirici obosite, un răzvrătit, un rebel.


Cu Leda1 la bal
(Lédával a bálban)

Abur tânăr, fierbinte, și parfum
Plutește, se­-nalță, muzica urlă;
Flăcăi și fete cu coroane de roze
Cu groază privesc perechea ce intră.

"Cine­-s?" Intrăm în liniștea tristă.
Ascundem sub văluri a morții paloare
Și­-n vesela sală risipim în tăcere
Rozele veștedelor noastre coroane.

Muzica se curmă și-­n sala de bal
Șuieră vântul, lumina se stinge.
Când începem dansul, fiece pereche
Se­-ndepărtează, tremură și plânge.
___
Leda – Brüll Adél, prietenă, confidentă și protectoare a poetului, căreia i-a închinat numeroase poeme de dragoste.


Traduceri de Kocsis Francisko