Alchimia textului

Moto: ”Il parait que les érudits arabes, en parlant du texte, emploient cette expression:
le corps certain” Roland Barthes, Le plaisir du texte

"Duc cu mine peste tot un trup care nu mă merită, pe care îl iubesc cu ferocitate, de care mi-a uneori milă, silă" Gheorghe Crăciun, Trupul știe mai mult

Fiecare poem are îngerul său gardian. Am privit în oglinda de aramă: penele lui arătau oarecum zburlite, era doar un oarecare îmbrăcat în costum de înger. Praful îi apleca vîrfurile aripilor spre pământ. Era un înger Kitsch în costum de înger, coborât de pe mormântul unei tinere fete. Chiar și peruca i se dezlipise și dedesubtul ei strălucea craniul de nevastuică al Morții. Un păianjen îl prinde în plasă, îi suge trupul și îi lasă pielea să se usuce la soare.
Filosofia lui: Nada. Nothing. Niente, Nimic.

Textul acestui poem nu e decît imitarea mimetică a simetriei unei cochilii de străvechi Nautilus. Undeva, în abisul unei picături de cerneală, în sîngele meu albastru, Ofelia fractală se desenează în mine.

Dacă privești îndelung o prăpastie și prăpastia privește în tine. Semnat, F. Nietzsche.

Pe măsură ce elipsa perfectă a cochiliei își desavârșește desemnul vechi de milioane de ani, pe măsura ce secret acest text, simpla halucinație geometrică, mă apropii de marginile scoicii, alunec prin timp, spre călimara din uter pe unde am urcat înspre lumină.

Textul nu este altceva decat o anagramă a trupului, așa cum imaginea lui Iisus s-a păstrat pe un giulgiu. El are mădulare ca orice trup, și acestea pier dezmembrându-se, desfăcîndu-se. În textul pe care l-am scris exista palimpsestul trupului meu. Îmi port
trupul în pagină, cu umerii plecați, ca un Don Quijote al poeziei române, și trupul meu își întipărește în text propriile gînduri. Tîrziu, sar pe foaie lăcustele, simple tropisme, gîndurile trupului meu textual.


Frau Welt în voaluri negre-mi face cu batista un semn: o jumătate de față e cea a unei femei dumnezeiești, dar cealaltă jumătate a fost devorată de viermi.

Pentru ochii ei au murit caravane lungi de cămile care străbăteau deșerturi, cu beduini îndrăgostiți de copile, pentru unsorile ei oase albe au rămas în deșert oase albe de cal, pentru lacrima ei
grea de rimmel alunecând pe un obraz de lapte au pierit cohortele etiopiene, pentru petalele obrajilor ei și-au dat laptele sute de doici, dar acum toate unsorile s-au uscat in pudriere acoperite cu email, s-au transformat în sticlă.

Fumez opium, văd cum oasele îngerului se desprind și zboară. Văd cum cerurile peste stele coboară. Văd un portar invalid care agită pe deasupra capetelor cotorul unei sabii de foc. Vad catapeteasmele lumii, înnegrindu-se încet. Apoi cineva îmi dă un bilet. Îl citesc.

”Eu sunt Cel care dau copacului uscat smochine,
Eu aduc pe crengile merilor bătrâni flori de măr,
Eu sunt Cel care dau carne oaselor seci”.

Dar cine oare ar putea transforma o cochilie uscată într-un melc viu?

Să trăiesc cu moartea lipită de fiece rasuflare. Golit de gânduri privesc pe geam. Frunzele funiculare. Mireasa mea și-a îmbracat cameșa subțire de borangic, a intrat in camera nupțială și și-a strecurat ciolanele la mine-n pat. Huruie groaznic oasele falangelor ei cu care mă înțeapă cînd ar dori să mă mîngîie, dar eu sarut bratara cu șarpele care-și înghite coada și tac. Mustul trupului tînăr s-a evaporat, pielea a rămas flască. Cine ar fi crezut ca voi avea o iubită în stare pur cristalină?

Nu cred in poezie decât dacă aceasta este o controlată anamorfoză. Vreau oglinzi concave, în care trupul meu monstruos sa se scalde in contururi baroc-imperfecte. Vreau o mână gușată, ca de urias care să deseneze tot acest poem. Caut diformul, urâtul, kitchul.

Văd doar firmele luminoase, grafitti nașpa, desenele de pe vagoane de bîlci în care sunt zugrăviți puii monstruoși cu două capete și femeia cu barbă. Și-l văd pe Rimbaud cum zîmbește.

Nu-ți fie teamă, cititorule, daca vei călca pe o aspidă sau pe un scorpion, îngerii textului te vor apuca de subsuori și te vor ridica în grădină, unde se intâlnesc toți poeții din Cenaclul central, la cafeneaua “La “Amicii Textului “”.

Poemul meu gol, mai gol decît absența închisă în vasul de lut al lui Lao Tse, se va desface de mine. Se va rupe de umbra lui, va ramîne steril ca o bârfă. Și prin el îmi vor colinda ei micuții cititori, toți melcii pagurus, care vor locui pentru cîteva clipe in
cochilia mea. Camuflînd, sub mustățile lor lungi, plictiseala.

În holul unui templu din vis am văzut o armură călare pe o altă armură de cal, cu harnașament din argint, cu ochi din rubine, cu frîul de platina. De sub apărătoarele gleznei, de sub vizieră coborîtă vine un îndepărtat murmur de turnir. Din argint se nasc și
călărețul și calul, când luna își trimite lumina prin colțuri.

Lumea e o scenă mare pe care foarte mulți dintre noi suntem figuranți în armia lui Alexandru cel Mare. A lui e armura, trupul lui a fost tipărit în argint așa cum acest poem a fost tipărit pe hîrtie. Și când luna răsare, Nautilusul trupului găurit învie.

Prin armură îmi caută ochii, îi strig "Arată-te spectrule!", Jacques Derrida numește asta efectul de vizieră, dar el nu mă ascultă și rîde. Nu-mi vorbește, în dreapta mea Marcellus e alb ca varul iar Horatio, învățatul, își caută cuvintele prin care se poate adresa unei fantome. Pe înalta terasă a palatului Elsinore în poemul meu a pătruns o ființă spectrală, care trăiește la jumătatea distanței dintre viață și moarte.

"Enter the Ghost, exit the Ghost, re-enter the Ghost".

"Alexandru qui genit Shakepeare qui genit Kant qui genit Hegel qui genit Marx".

"Sic transit gloria, sic pereat mundus".

În craniul ascuns în "Anamorfoza" lui Hans Holbein trăiesc, simultan, o infinitate de cranii. Și toate au recitat sau au scris cândva un poem.

O pasăre plînge lîngă geamul meu în fiecare noapte. Nu-i gata poemul, pasăre, nu-i gata. Îmi caut trupul, aș vrea să-i ascult ideile profunde, dar somnul mi-e agitat, nu știu de ce, nu știu pe unde, iar pensula mea, muiată în cerneala melancoliei aleargă bezmetică pe pânză.

Înecată în călimară Ofelia așteaptă să fie scoasa la lumină, prin cerul cel negru privește afară și vede mîna mea urieșească, pentru Ofelia poemul e o anamorfoză inversă, un joc secund în care înoată țipari tipăriți. Dragostea ei continuă să strălucească vreme de o mie de ani, oricît nisip aș turna deasupra cerneala ei neagră va rămâne de-a pururi udă.

Sunt îngerul trupului meu dar sunt și paingul care scrie cu trupurile îngerilor morți, înveliți în coconi de mătase, un poem eshatologic. Liliecii trec prin pânza mea aducând prin găuri uriașe roiuri de fluturi de noapte. Eu tac și adulmec.

Daca n-aș fi cunoscut războiul cel mental, dacă n-aș fi cunoscut trezvia cea adevarată, răspîndirea, împrăștierea, aș fi suferit. Dar nu pot să ascult părerile propriului meu trup, condamnat la tăcere. Nici in somn nu mai vorbim, gura lui e închisă, prizonier in textul acesta, pe care-l scrie fără plăcere.

Poate că într-o bună zi toate conservele de argint se vor umple cu trupuri. Atunci toate oasele vor îmboboci, înflorind cartilagii și mușchi, vor răspândi un parfum de magnolii.

Poate că într-o bună zi ingerul ecorșat își va îmbrăca din nou pielea, ca un valet care se îmbracă în frac. Poate atunci oasele iubitei se vor acoperi cu sâni din bumbac, cu urechi din catifea și cu gambe de șocoladă albă. Poate atunci cerneala cu care am desenat pe Ofelia se va usca.

Wu-Tao-Tse a pictat un peisaj legendar pe perete, după care a intrat în padurea cea desenată și s-a pierdut printre arbori. Trupul meu a devenit radiografia acestui text și a încremenit, strivit de structură. Acolo a adormit, în înluminură.

Și va ramîne doar el să vă aștepte buzele lacome, limba roșie, dinții albi cu care să mestecați animalic fiecare metaforă, pentru care trupul a fost schingiuit, electrocutat, ars, pe pielea lui s-au tatuat table de șah, poeme, partituri, a fost gazat, din pielea lui s-au făcut suveniruri, portofele, corpuri de iluminat, a fost tras pe roată, întins pe cruce, a fost stropit cu acid sulfuric, a fost șters cu smirnă, a fost stropit cu cerneală, manuscrisele i-au fost confiscate, biblioteca i-a fost arsă, tablourile i-au fost sfîșiate, discheta cu acest poem i-a fost ștearsă.

Dar el a ramas în continuare același, o anagramă a textului meu, meu, meu, meu,
mmmmmmmmmmmmmeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu