Ești ocupat pe sticla aceasta albastră
unde cresc cămpii virtuale
de-ți vine să-ți ieși din gănduri...
Întreb mereu
ce faci?
unde ești?
cu cine ești?
ce treburi importante ai?
de ți-ai pus semn...
pe aici nu treci,
nu vorbești
nu gândești
nici măcar să visezi.
Afară este cald
prea cald în mine pe așteptarea aceasta
ca într-o sferă acidă
sudorile nu curg
sunt în așteptari grele
ce fierb pe fiece celulă din fibra mea
se devid
în două
în patru, șase
multe
ori infinite
depind de semnul tău vitual în așteptare
iarăși întreb:
ce faci?
unde ești?
cu cine ești?
ce treburi ai în acest semn cu lună nouă.
Uite, afară plouă
ca și în fibră
cerul este colorat în umezeală gri
cu șerpi coborând șuierători și aprigi
ca-ntr-un război direct în arborele meu,
ce doare cu dor roșu
încerc să-ți văd măcar semnul de pe cerul tău virtual
nu văd, așa, că pun binoclul
cu ochi de melc ca după ploaie
văd doar cunună de melci
cleioși, umezi și timizi, acoperind tot
taci. taci, taci...
tac și eu în cochilie
Îmi strâng coarnele
închid ușa
și sparg binoclul într-un somn adânc.