Omul pocăit!

M-am depărtat de Tine, Doamne,
Crezând că sunt chiar propriul meu Stăpân,
Și vanitos, ca fiii unor bogate doamne,
M-am comportat ca cel mai rău păgân.

Căci îndemnat, de Răul de Satan,
M-au ispitit plăcerile lumești;
Și, tot mai mult am decăzut, an după an;
Și am uitat ce-nseamnă să iubești.

Robit, de-această urâtă pasiune sexuală,
M-am aruncat în aberații de amor;
Sodoma și Gomora mi-au fost școală,
Iar omul cel bogat, educator.

Am devenit mai violent , mai agresiv și, mai absurd;
Căci tot mai tare, cel de-aproape mă irită!
La strigătul de ajutor am devenit mai surd,
Și-mi place să mă joc cu dinamită.

Ah! Ce plăcere satanică să-l vezi pe om,
Cum tremură de frica bombei teroriste!
Mă simt atunci un supraom,
Și nu-s cuprins de remușcări prea triste.

De fapt nu știu nici ce e rău, nici ce e bine!
În secte căutat-am adevărul;
M-am sinucis ca să ajung la Tine,
Cum ne-a cerut conducătorul!

Acuma rătăcesc ca și evreii în pustiu,
Și nu mai regăsesc în viață, calea.
Deși cunosc atât de multe, nimic nu știu!
Și iarăși mă cuprinde disperarea.

Cuprins de-această neînțeleasă disperare
Am găsit remediul, în alcool,
În drog am căutat, o alinare,
Dar m-am trezit cu sufletul mai gol.

ÃŽn vanitatea mea, de mare creator,
Crezut-am că sunt, chiar însăși Dumnezeu!
Dar m-ai lovit cu SIDA, cumplita boală de amor,
Să-mi amintești că nu sunt încă zeu.

E timpul să cunosc că sunt o trestie, bătută-n veci de vânt!
Și n-am înțelepciune de Stăpân,
Am construit un iad pe-acest pământ,
Iluzionat de cel Păgân.

Mă iartă Doamne că m-am depărtat de Tine!
Și de natură, și de natural,
Alungă demonii din mine!
Și, dă-mi din nou speranța în omul ideal!
Vasile Anton