Cărțile mamei erau întotdeauna mai aproape cu un pas
de dumnezeul poeților.

Cărțile tatei, ceva mai puține și acoperite de praful cifrelor mute,
erau pur și simplu mai aproape de Dumnezeu,
pentru că el însuși fusese pe-acolo.

Cărțile mele nu se apropie de nimic.

Cărțile mele mănâncă bomboane de ciocolată,
fumează
și uneori alunecă pe tobogan.

Cărțile mele nu și-au găsit încă vreun dumnezeu.
Acum sunt sigură că nici nu-l caută.

Dacă fac liniște, noaptea, le aud vorbind
cu cărțile mamei.
Alteori tac.

Tăcerea e primul semn de iritare
când cineva nepoftit le întrerupe discuția.

Atunci îmi țin respirația și aștept.

Dar cărțile mele se încăpățânează.
Cărților tatei, bietele,
nu le spun niciodată nimic.