Cu un scârțâit jalnic de roți suferinde,
Acceleratul se luptă cu șinele sale reci.
Luminile de pe peron îl batjocoresc in tacere
Căci trenul, în zgomot infernal
Și șuierat pasiv de conductor
Intră, învins, în gară...
Dar băncile plânse de ploaie si reci
Îl salută de fiecare dată, amintind
Chipuri, sau poate siluete
Rămase de-a pururi în memoria Timpului
Amprente ale vacanței, ale iubirii, ale deznădejdii.
Ele le știu pe toate...

Trenul nu iși deplânge sfârșitul
Pentru că este plin.
Moartea nu mai există.