Și stătea, săracul, pe buturuga de la marginea drumului,
întrebându-se unde și-ar mai putea găsi, oare, un dumnezeu
să-l scape de plictiseală
și de care să se lepede –
nu de trei ori, cum zice Biblia,
dar măcar o dată, înainte de apusul soarelui,
înainte să-i vină nevasta acasă și să-i închidă,
până la revărsatul zorilor,
gura.

Și stătea, săracul, pe buturugă,
supărat pe Ioan, invidios pe Maria,
hotărât să nu se mai amestece în viața lui cu mai mult de trei,
sătul de mersul pe jos și de dormitul pe apucate,
și parcă flămând de niște preasfinte învățături
la o halbă de bere
cu amicul de vis-à-vis,
totuși rămas așa, la marginea drumului,
aproape nevăzut sub colbul atâtor secole,
și tot mai sigur că în curând va muri
tocmai pentru că nu-și găsește un dumnezeu să-l scape de plictiseală,
sau barem un Toma, pezevenghiul de el,
cu ideile lui preconcepute despre cum ar trebui să arate Iisus,

și, ca să termin mai repede,
stătea, săracul, pe buturugă,
întrebându-se când și dacă am să-l ridic de acolo,
când și dacă o să-l las să se întoarcă la ale sale,
fără să știe, Petru al meu,
că din cuvinte nu se mai iese niciodată
cu viața întreagă
și că o dată ce ai spus “mă lepăd”,
lepădat rămâi,
singur și în picioarele goale,
si fără să știe că azi sunt supărată
pentru că, vezi, și pe mine m-a pus cineva
pe buturugă.