Sunt ipoteca tuturor tensiunilor dintre, de lângă, din jur, de prin,
zăbrele.
Zgomotul metalului se arcuiește sumbru în auz.

Când simt cum se pune deasupra mea o placă la sicriu,
Claustrofobia e o glumă.

Pentru că stelele sunt mai întunecate decât negru,

Pentru că așa se-ntâmplă viața pe terenul meu,
Eu pierd mereu clipa desfundată de sine
În sticla cu băuturi aloolice, dezmierdată de limbă.
Plătesc ratele sufletului meu
În iubiri și neiubiri. Ca toată lumea.

Chiar dacă doare, eu mă îmbăt de viață!