De vorba cu bunicul meu

-Bunicule, de unde ai atâta răbdare, l-am întrebat eu, iar el mi-a răspuns:
- Din toate încercările vietii.

-Bunicule, de unde ai întelepciunea?
-Din necazurile răsfrânte asupra mea.

-De unde atotstiinta ta?
-Din lectiile ce mi le- a dat viata.

-Bunicule, dar de unde iubirea ta?
-E trasă din seve pline de iubire. Sau din ura altora, mai stiu si eu...?

-Esti asa de luminos, bunicule, de ce?
-Pentru că greutătile vietii au fost asa de întunecate!

-Si linistea asta de unde vine?
-Din tulburările adânci ale anilor mei.

-Si bunătatea ta, bunicule?
-Din răutătile-ndurate, nepoate.

-De unde e atâta seninătate pe chipul tau?
-Ei, din înnoratul cer al vietii trecute ...

-Si simtul măsurii? mai zic eu.
-Acesta vine din îndrăzneala celorlalti.

-Ce ti-a adus împăcarea, bunicule?
-Certurile din lume, dragule.

-Dar, bunicule, credinta ta de unde vine?
-Ei, nepoate, vine din anii de opreliste crestină.

-Bunicule, bunicule, de ce ai devenit atât de copilăros acum?
A zâmbit bunicul si a zis:
- Ca să închid acest cerc al vietii: copil, tanar, matur, batran, din nou copil...

Si plecă bunicul.
-Stai, bunicule, strig eu, înca nu-i vremea, mai stai putin!
Mai vreau să-mi spui...stii tu, bunicule, de ce îl asemuim noi pe Dumnezeu cu un bătrân cu barba albă?

A râs blând bunicul si s-a dus. S-a dus de tot, de tot.
A închis cercul vietii si s-a dus la întâlnirea cu acel bătrân cu barba albă.
Primeste-l, Doamne, si să-l ai în pază!