Sfărmată-n bucăți... mă adun de pe jos...
aiurea mi-e gândul, camașa pe dos
iar vântul mă-ngroapă sub frunze de nuc.
Ridică-mă, Doamne, că iarăși mă duc!

Și scapă-mă-acu' de potop și de iad,
de oamenii care m-ajută să cad,
de timpul ce trece de parcă mi-ar sta,
de lupta din mine, de furia Ta!

Că, iata, sătulă-s de viscol, de ploi,
incendii, cutremure, munți de noroi,
de mortul acesta ce-mi pare ca-i viu...
Mai ia-l de la mine... mai du-l în pustiu!