În cenușa din privire,
Se ascunde neascunsul,
Ce-l pitisem în știutul,
Amintitului de ieri,
Când eram un pic mai tânăr,
Decât m-aș simți eu azi,
Un copac în floarea vârstei,
Înflorită printre brazi.

Și cum bradul ăsta-naltul,
Îmi șoptește în surdină,
„Eu ți-s drumul, eu-ți-s gândul”
Iar eu simt că nebunia-mi,
Înconjoară-n jur pământul,
Care-mi pare brusc, deodată,
Munte nalt fără vreo rugă,
Când simtindu-mi prezența,
Grohotind, o ia la fugă...

Iară bradul trist sub creste,
Câte ace, cât suspin,
Se oprește brusc, deodată...
"Eu ți-s drumul, eu ți-s gândul",
Și uitându-mă la tine,
Călător în nebunia-ți,
Pașii oprește-ți și spune-mi...
De ți-e drumul lung și gândul ,
Precum anii îmi sunt azi, mie,
Ce ne facem când în vremea,
Tristului sfârșit ce vine,
Amintindu-ți, tu, de mine,
Amintindu-mi, eu, de tine,
Noi, în amintirea noastră,
Bun-rămas în Doi ne spunem,
Eu ți-s bradul , eu ți-s frate...
Ce-am murit tăiat, deodată,
Ce ciudat...de un al tău...
Iară tu îl numești...Frate!