Tot ce va spun

Am străbătut
întinderea de piatră goală,
pustiul străjuit de stînci
acoperite cu gheață
și-am întrupat cuvîntul
ca să înțelegeți
tot ce vă spun,
și, mai ales,
ce nu vă spun.


Oare, cine sînt?

Sînt, oare, pana de pasăre
rătăcită-n agonia zborului?
sau izvorul secat din lacrima toamnei?
Sînt amurgul înnourat
de-aceele ploi îndelungate?
sau doar o ancoră legată de cer
și aruncată-n oceane?!
Dar, oare, ce ferecă cu mii de lacăte
porțile dinspre tine?


Îmi vei spune vreodată?

Spune-mi,
de unde încep și de unde vin
gîndurile? – aceste amintiri
dintr-un trecut-netrecut.
Și unde s-a pierdut tărîmul
pe care, pînă și noaptea,
florile sînt luminoase?
Și, spune-mi,
unde este cumpăna de sus
a izvoarelor?
locul în care pînă și sufletele uscate
pot înflori măcar o dată?


Rememorare

Se-așterne ceasul înserării,
iar rememorarea pătrunde tiptil
în mine, și în timp;
aducerea-aminte se grăbește,
ca nu cumva să uit ceva.
Și vine,
vine precum fulgerul clipa –,
clipa cînd trebuie să dau socoteală:
cînd, fără remușcare, memoria
îmi propune, acum:
Jocul chibzuinței!


Copii blestemați

Florile – acești copii ai soarelui,
blestemați să nu-și vadă părintele
nicicînd,
dar care viețuiesc
alături de mușchiul mustind de apă,
fără putință de-mpotrivire –,
sînt darul divin din care curge
firul de apă
care naște oceanul.