Se scurge toamna la final, prin noi....
doar arămiu rămâne-n vârf de lună
și ține între gene iz de ploi,
în buze, frânt poem topit de brumă.


Sfârșit de toamnă ne dezbracă iar
de toate ce au fost neîntîmplate,
mai lasă stropi de vis lucindu-mi rar,
în nopțile tot albe și deșarte.


Îmbrățișarea noastră drept hotar
veghează la răscruce de-anotimpuri,
un ieri târziu și-un mâine prea hoinar
ce stă-nghețat și el prin labirinturi.


Cum să îi spunem iernii ce-o să vină
cu frunze albe, semn pustiu de carte,
că doare mult prea rece-a ei lumină,
când sunt aici, iar tu așa departe?