Amintește-mi mai târziu și gura învelește-mi
de vântul morilor ce frângi către răsărit.
Nestematele mele s-au legat în pumn, cimitirul
arde de funii și cară fum peste cer, soarele urcă
din zăpezile topite.
E atâta umbră de camelie și vrejul meu verzui
s-a dezgolit în cumpăna de tablă 'mieri de Ardeal,
plute de Ardeal' , cratițe în fontă- în inima ce-o
dezleagă moii pași pe tărâmul ce-l port cu mine.
Brațe de bunică am ros, tu amintește-mi cât fac
nodurile ce impart din creste dealurile, si petrec
cu noi drumurile in câmpie.
În câteva ore de amar sărut tu mi-ai stat în papuci
cu gâtul lungit către celăsămînspate.
Dacă îmi este cu putință, amintește-mi mai târziu
care-i rostul meu aici, trestii de
vărsare în Criș cere-mi în câtecul ce-l strivesc sub
pătura noastră, ore de amar lup topind semnele-n
urmă- gânduri desprinse din lumânare și coatele
goale mărginind la orizont lumea.
Amintește-mi mai târziu miezul de noapte ce-mi
stă palid în plete de dis de apus de genune din
muchie și gura-mi învelește pe cearcănii tăi,
amară amară.