Tot ce va spun

Am străbătut
întinderea de piatră goală,
pustiul străjuit de stînci
acoperite cu gheață
și-am întrupat cuvîntul
ca să înțelegeți
tot ce vă spun,
și, mai ales,
ce nu vă spun.


Oare, cine sînt?

Sînt, oare, pana de pasăre
rătăcită-n agonia zborului?
sau izvorul secat din lacrima toamnei?
Sînt amurgul înnourat
de-aceele ploi îndelungate?
sau doar o ancoră legată de cer
și aruncată-n oceane?!
Dar, oare, ce ferecă cu mii de lacăte
porțile dinspre tine?


Îmi vei spune vreodată?

Spune-mi,
de unde încep și de unde vin
gîndurile? – aceste amintiri
dintr-un trecut-netrecut.
Și unde s-a pierdut tărîmul
pe care, pînă și noaptea,
florile sînt luminoase?
Și, spune-mi,
unde este cumpăna de sus
a izvoarelor?
locul în care pînă și sufletele uscate
pot înflori măcar o dată?


Rememorare

Se-așterne ceasul înserării,
iar rememorarea pătrunde tiptil
în mine, și în timp;
aducerea-aminte se grăbește,
ca nu cumva să uit ceva.
Și vine,
vine precum fulgerul clipa –,
clipa cînd trebuie să dau socoteală:
cînd, fără remușcare, memoria
îmi propune, acum:
Jocul chibzuinței!


Copii blestemați

Florile – acești copii ai soarelui,
blestemați să nu-și vadă părintele
nicicînd,
dar care viețuiesc
alături de mușchiul mustind de apă,
fără putință de-mpotrivire –,
sînt darul divin din care curge
firul de apă
care naște oceanul.


Numai un univers de iubire


Numai un univers de iubire
cer Timpului și Þie!
apoi toamna poate veni,
pentru că nu-mi va mai fi teamă
de nici o frunză căzută.
Numai un univers de iubire,
te rog, Doamne,
îngăduie sufletului meu să-l ardă,
pentru ca nu vreau ca aici,
aurindu-se,
drumul meu să sfîrșească
fără putință de-nălțare.

Dumnezeu tace!

Către Tine, Doamne,
privirile au rămas pironite!
Așteaptă să le arăți
unde-ai ascuns
taina pămîntului
și a vieții de aici?
Auzul se-ncordează
s-audă ceva!
...............................
Dar Dumnezeu tace!
și morții mei...
tac alături de El.


Copyright: Viorela Codreanu Tiron