IARNÃ ARGHEZIANÃ

Decembrie, iată,
hlamida și-a deschis,
în clinchet suav
de clopoței;
legendă ideală
s-a întins
când decembrie,
hlamida și-a deschis.

E feerie albă
și de paradis,
sublimată-n țurțuri
lungi și grei;
decembrie, iată,
hlamida și-a deschis
în clinchet suav
de clopoței.

ȘI...

Și pietrele crapă de ger,
tu, poete, ce mai faci?
Rămâi același mesager
al vieții noastre de săraci.

Și lemnele crapă de ger,
tu, poete, cum trăiești?
Colinzi stele prin eter,
dreapta lume o fălești.

Și oamenii crapă de ger,
tu, poete, de ce plângi?
Aceeași greață e sub cer,
aceiași boși nătângi.


OGOARE-N IARNÃ

Un tractor
cântă acum pe glie,
adânc ne ară
necazurile noastre;
anii mei,
ca fulgii de pe glie,
imaculați și aprigi,
plini de poezie.

Þăcăne din greu
și cântecul te-mbie,
siniliu e cerul,
azurul e albastru;
un tractor
cântă-acum pe glie,
și-n urma lui,
apusul unui astru.


CÂMPIA VISEAZÃ...

De multe zile,
nu mai ninge la mine-n Vlașca,
câmpia visează aiurea
acel cojoc moale;
De mâine poate viscoli,
spunea și nevasta-
de multe zile,
nu mai ninge la mine-n Vlașca.

Erau, cândva,
troiene cât casa și bașca,
sălbăticiuni ieșieau
din păduri agale;
De multe zile
este numai frig în Vlasca,
doar câmpia visează
acel cojoc moale.


ATÂT DE MULT...

Atât de mult îmi placi,
că am uitat de mine,
nici nu mai știu ce fac
și voi muri, de-atâta bine;

A inimii bătaie,
cu greu se mai abține,
atât de mult îmi placi,
că am uitat de mine.

Sunt, totuși, tulburat
și însetat de tine,
mereu, privirile tale
converg duios spre mine;

și-atât de mult îmi placi,
mă simt atât de bine,
că nu mai știu ce fac-
uscată-i inima, în mine.


BÃTRÂNUL MOROMETE

Clasicul Marin Preda
trăiește,
Bătrânul Moromete
n-a murit;

prin opera sa,
El nemurește,
Marele Singuratic
dăinuește.

Poiana lui Iocan,
agoră, viețuiește
Omul rămâne,
glasul tăinuit;

Clasicul Marin Preda
vecuește,
Bătrânul Moromete
n-a murit.

George PENA