ÃŽntr-o zi, un fir de jar
Sufocat în cenușar,
Întâlni un vânt pribeag
Ce i se lovi de prag.

Fiind un element de foc,
Jarul iniție un joc,
Iar vântul, curios din fire,
Își dădu foc la simțire.

Și suflând ca un rebel
Peste jarul mititel,
Oxigen îi dărui
Focului ce se porni.

Însă jarul plictisit
Îl consideră stupid
Și atunci când prinse clipa
Arse vântului aripa.

Și speriat de-atâta foc,
Jarul se opri din joc,
Și-ascunzânduse-n tăciune
Începu a fi cărbune.

-"Vântule, copil rebel,
De ce-mi sufli-acum cu ger?
Și cum de mai poți zbura
Când te doare aripa ?"

-"Nu contează că mă doare,
Eu acum mă-ndrept spre Soare;
Doar el poate să-mi aline
Dorul jarului din mine."