agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-01-14 | [This text should be read in romana] |
Cu câteva zile în urmă, un amic îmi trimitea via e-mail următorul banc: o mamă își ceartă copilul reproșându-i că nu s-a făcut fotbalist, manelist sau valutist, că nu a plecat prin Spania sau Italia, ci a rămas acasă, să facă facultatea, nefiind bun de nimic altceva. Cu așa un fiu, femeia era necăjită că ajunsese de râsul blocului.
Nici nu știu dacă semăna cu un banc, să zicem că era un text. Un text la care, în nici un caz, nu mi-a venit să râd. Trăznaia asta, sau ce-o fi fost, mi-a revenit în minte, inundându-mă cu aceeași senzație de disconfort, atunci când am început să citesc cartea lui Marius Ghilezan, „ImpostURA”. Totul era atât de adevărat, totul reflecta atât de fidel scara de valori a României de azi, încât ar fi putut servi drept motto volumului despre care facem vorbire. Așadar, „ImpostURA” – atenție la grafie, nu este întâmplătoare, veți descoperi singuri de ce! Cred că nici nu putea fi ales un preludiu mai inspirat la micul tratat despre snobism și istorie a falsului decât capitolul introductiv, în care valori precum tradiția, agoniseala cinstită, morala, sunt încarnate într-un personaj dureros de real, bătrâna și gârbova Maica, cea care a ieșit din scena vieții purtând în suflet trauma unei generații spoliate, umilite, asupra căreia s-a aruncat, timp de jumătate de secol, o nedreaptă anatemă. O generație căreia i s-a demonstrat cu dinadinsul că poveștile în care cel bun îl învinge pe cel rău își păstrează deznodământul, doar cu condiția ca personajele să schimbe măștile între ele. “Dați-i omului o mască și vă va spune cine este” – îl citează autorul pe Oscar Wilde în deschiderea capitolului despre “Snobism și portetizarea măștilor”. Marius Ghilezan a cunoscut de mic trauma despărțirii definitive a două lumi. Atunci, în anii 50, au fost inversate punctele cardinale ale unei lumi care, în ciuda asprimii vremurilor, își mai păstrase credința. Ultimul bastion ce avea curând să cadă, sub asediul copleșitor al veleitarilor, al impostorilor, al falsului. Măștile personajelor din lupta celui bun cu cel rău aveau să se lipească definitiv de fețele eroilor – cel bun devenea cel rău, burjuiul, titoistul, chiaburul, obscurantistul, iar agesivul om nou, incult și plin de lăcomie, ranchiună și complexe era înălțat la rangul de mare speranță a unei lumi mai bune și mai drepte. O lume atee, a egalității trasate la limita cea mai de jos a înălțimii lanului, adică la nivelul celui mai scund spic, devenit etalon al întregii societăți, după metoda lui Stalin. Ce creștea mai sus, era retezat cu secera, sau bătut în pământ cu ciocanul, unelte devenite heraldică a noii lumii egalitariste ce flutura drapele prupurii de pe care fuseseră izgonite simboluri crucea sau coroana. Marius Ghilezan a avut nenorocul, sau poate că acesta a fost până la urmă marele lui noroc, de a fi fost contemporan al despărțirii apelor. Nouă “eră” se baza pe puterea minciunii și a imposturii încă de la certificatul ei de naștere, care legaliza un fals strigător la cer: victoria Blocul Partidelor Democrate în urma inversării rezultatelor reale ale alegerilor din ’46. O demostrație de forță pusă la cale nu într-un moment de panică al regimului, care-și simțea spatele asigurat de Moscova, ci cu bună știință. O lecție servită oricui avea ochi de văzut și urechi de ascultat. Inversarea polilor: o minciună repetată cu stăruință și suficient de des tinde să devină adevăr. Din acel moment, calea succesului a fost deschisă, dar cu poli inversați față de „odiosul” regim burghezo-moșieresc. Noile valori deveniseră duplicitatea, turnătoria, lipsa de principii, impostura. Penetrarea în societate a fost masivă și eficientă; comunizarea României fusese planificată în trei ani. Succesul a fost așa de răsunător, încât trupele sovietice au putut părăsi în liniște România anului 1958, lăsând în urmă o țară de nădejde, capabilă să se descurce singură, bine înfiptă în lagărul socialist. Noile idei au determinat convertirea în masă a țărănimii, muncitorimii și intelectualității. Alternativa era lagărul, calvarul muncii silnice, neantul. Urmele cutremurului acelor ani se mai văd și azi, aidoma meteoritului tungus. Autorul, la fel de alert ca în volumul precedent, „Hoția la români”, a avut inspirația de a prefera discursului liniar, înșiruirii faptelor ordonate istoric, numeroasele incursiuni într-o realitate ce excede unitățile de măsură ale timpului. Văzând circul politic al acestor zile, poate că ne-am pus întrebarea: de unde vin domnule toți ăștia, unde se nasc specimenele astea, din ce aluat? Pagină cu pagină, răspunsul se află în cartea lui Marius Ghilezan. Seismul anilor 50, cu replicile sale transmise din generație în generație, a reușit să traverseze epoci și sisteme. Pasionat de etimologii, autorul spune cum numele lui Iuda Iscarioteanul, ni s-a transmis pe filieră rusă („Iscariotski”) devenind Scaraoschi în variantă autohtonă... Scriam într-un editorial recent, înainte de a citi cartea lui Marius Ghilezan, câteva rânduri pricinuite de aceeași adâncă dezamăgire: „Poți avea talent, poți avea educație aleasă, caracter, poți fi un bun profesionist, nu contează. În România de azi, calitatea umană este un handicap, un moft, o iluzie pentru naivi. Supraviețuiește doar peștele cel mare, mai adpatat la apucat halca, la înfulecat și la dat din coadă, dar nu contra curentului. Supraviețuiește doar animalul adaptat perfect mediului, cameleonul trecut prin enj’ de partide – totdeauna cele la putere sau pe care să ia puterea, carnasierul care simte mirosul sângelui, intuind bine direcția din care bate vântul. Sub sloganul „Corb la corb nu-și scoate ochii”, alegerea a fost făcută. Și încă de mult! Ei cu ei, iar noi, noi n-avem de ales decât să rămânem tot cu noi, tot între noi, și să ne descurcăm cum om putea ”. Am îndrăznit să introduc acest auto-citat pentru a spune, încă o dată, cât de bine înțeleg tristețea, dezamăgirea, disperarea care se ascund în spatele fiecărui rând al cărții lui Marius Ghilezan. O carte tulburătoare în care autorul are certitudinea că „omul-consumator” e important pentru puternicii zilei doar de două ori: atunci când votează și atunci când moare. Ciudat, aceeași senzație ne-a încercat pe toți martorii marii împărțeli politice din aceste zile. Adularea idolilor de carton nu este doar o chestinue a canalelor Tv contemporane – prefer această noțiune cele de posturi Tv, ci o tradiție. Îmi amintesc pasajul din volumul anterior, „Hoția la români”, în care este prezentată cheia succesului lui Guban, cameleon perfect adaptabil și supraviețuitor de meserie, cu tot cu firmă, în „raiul descompus” al comunismului, „care a dus la paroxism arta dedublării”. Ana Pauker, Dej și Ceaușescu sunt magistral portretizați în context, servind ca dovadă celor afirmate. Dacă ar fi să raportăm „ImpostURA” la volumul anterior, recent lansat la Lugoj, remarcăm tonul mult mai grav. Nu defetist, dar grav. Falsitatea, snobismul și degradarea sunt teme care nu lasă cititorului prea multe grade de libertate, spre deosebire de hoția ce poate fi tratată uneori cu îngăduință, în varianta ei „inventivă” sau „haiducească”. Am senzația că în volumul de față, Marius Ghilezan nu ne lasă nici măcar șansa unui zâmbet amar. Cred că o lectură reușită a „Imposturii” ar induce cititorului senzația că radiografia moravurilor descrise i se aplică direct și personal. Și dacă a reușit asta, momentul de gândire al cititorului devine momentul de izbândă a autorului. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy