mergeam trist pe strada mai tristă ca mine
ploua rece și interminabil peste mine
peste orașul acesta ce cultivă tristețea
ca și când toată recolta va fi exportată
în alte locuri din lume
dar, nu!
Avem suprastocuri de tristețe
Și edilul șef cumpără disperat,
în rate, noi buncăre,
tristețea e atrasă de orașul meu
precum un avion în picaj de gravitație...


plouă și parcă aș vrea
să mă deschid ploii
să se strângă în mine
picătură cu picătură,
să simt cum trece
pe lângă inimă
ca un râu de munte,
să tresar ca atunci
când mă certai, iar din privirea
de gheață sclipeau, totuși, stele,
ca atunci când deși ne îmbrățișam
eram ca două blocuri de piatră
fiindcă uitasem să mai aprindem
focul din inimă
doar cu o singură vorbă
și-un sărut,
c-o floare și-o privire.....

dar acum plouă, iar ploaia caută
și ultima pâlpâire a vreunui foc
de dragoste aprins întâmplător...