Din candelabre de cristal se-aude-o șoaptă,
E tânguitul unui vis aprins și dus la groapă.
E liniștea ce vine după cea mai grea uitare,
Sau e blestemul unei iubiri ce încă doare.

Acum castele în ruină adună spirite din moarte,
Ce râd încă de noi și de durerea ce încă ne desparte.
Treceam mai ieri pe-acolo făcând o sfântă cruce,
Necunoscând că azi blestemul singură l-oi duce.

M-ai învins durere și mi-ai impus cu vicleșug uitarea,
Și mi-ai luat tot ce-am avut tumultul și visarea,
Acum mă lupt să fac cărări pe ele să pot merge,
Și nu găsesc pe nimeni tristețea să-mi deslege.

Ateaptă-mă viață, ajută-mă în suflet să-ți pătrund
Să uit durerea toată să-mi construiesc alt gând.
Să caut meritata și mereu chemata-mi soartă,
Și să încep cu toate-acestea viața înc-odată.

De noi se leagă-adesea câte o soartă rea,
Noi vrem tot înainte ea tot-napoi ne vrea,
Cădem, ne ridicăm, mai plângem mai murim,
Dar totdeauna facem exact ceea ce știm.

Ce știm mai bine este poate adesea să iertăm,
Ne dor durerile vieții, ne dor dar le uităm,
Mai rău e dacă blesemul e pentru șapte vieți,
Noi îi iertăm pe toți, dar cât mai poți să ierți?

Uitarea și iertarea sunt două alte noțiuni,
Nu poți ierta, nu poți uita și totusi să te-aduni.
Ce ierți acum ajungi să blestemi poate mâine,
Iară uitarea te poate chinui sau nu mai vine.

Și sigur că întreb și eu, cum e ... mai bine ?
Să ierți sau să blestemi, cine-mi răspunde,cine ?...
---------------
autor: florentina craciun fabyola
februarie 2009