Dragostea florii alpine de stea

Ce grea-i în aprilie încercarea extremă de-a dobândi
O floare, o lumină de stea ce te-așteaptă pe pisc –
Hartă, busolă nu-ți iei, curaj însă da, leagă-ți frânghii,
Rupe-ți genunchii pe schelele muntelui, dă orice știi !

În beznă, pe ploaie, vacarmul pădurii e-n toi :
Ape, crengi smulse eviți, se dislocă mari stânci,
Inima, slabă-n urcuș, ți-atârnă tânjind înapoi,
Mâna-i o rană, suflete neînsetat, dar te avânți…

De-ai zăbovi puțin, n-ai loc de-un popas mai deloc;
O clipă să te oprești, noaptea te-ar ispiti să te-ntorci.
Și care-i drumețul spre culmi să nu se debaraseze de tot
Pentru o cupă de-arome cerești, unde-s sălbatice flori?!

Însă lumina vine de sus, s-așterne pat lunii în zări,
Prin noapte urgia-și mai lasă trăpașii din frâie,
Te mâhnești de ceea ce s-a strivit jos, n-au suflări
Brândușe, toporași, mulți bujori… aerul se face tămâie.

Cu grele sforțări, până-n zori ajungi în sfârșit sus,
Lin te orbesc când treci de ultime țancuri două stele :
Una-i Sfânta Maria, floare neajunsă, alta-i crin, e Iisus –
Icoana lor n-a încetat, drumeț brav, să te cheme!