Lumina lunii toarnă, de sus, în noi, iubire
Și ne-ntețește foamea de scufundare-n dor,
E dor din dorul cosmic, destinul tuturor;
Puterea ei de vrajă se-ascunde-n strălucire.

Născut din duhul Terrei, atoate-absorbitor,
Adun lumini în mine, golind întreaga fire;
Și-n setea mea gigantă, fără îndiguire,
Þi-am absorbit tot chipul, mereu fermecător.

Așa vom fi puternici când vremea se grăbește
Și pentru-această faptă sunt oare vinovat?
Primim lumina cosmic când luna dogorește,

E veșnică doar Moartea! Iubirea câteodat'...
Când ploi de stele-albastre privirea ne-amețește,
Rivala ta dispare și totul e salvat!