Când vreau să vorbesc despre ea
pornesc din dreptul inimii,
de bună seamă.

Și astfel sălbăticiunile
încep să lingă rădăcina pădurii,
slute în ochi, ca și când ar ști ceva pe de rost,
din umbra risipelor.

Și astfel dispar ciobulețele dintre
lucruri, cu o nerăbdare blajină, parcă amețite
de o veste din muchiile soarelui.

Þi-am spus ceva despre asta ?

Greu se poate pricepe. Acum au fost strânse
din orașe baloanele de săpun. O patimă
cu roțile desfăcute se reazemă
într-o dungă a vântului.

O, dacă deocheata mea taină
ar ști, cum sunt trădați și cei care tac,
prin văile indiferente ale pământului.

Când vreau să vorbesc despre păsările
care zboară cu intestinele atârnând
pornesc din dreptul ochilor uitați în orbite.

Prin trâmbe de smoală
știu rânduri de oameni mergând la braț
și cântându-și delicat la ureche. Știu năvoadele
în care a rămas câte-un munte
bun de cocoloșit și aruncat pe fereastră.

O, dacă deocheata mea taină
ar bănui învățăceii obișnuiți să aștepte
în bănci. O, dacă ar bănui băncile
părăsite prin porturi.

Când vreau să vorbesc însă despre
trandafirii subțiați în pândele somnului,
despre inima așezată în dreptul pietrelor
care zboară,
și încă despre adăpostul surâsului,
sau țânțarii care smulg sevele din ultimii
arbori, sau despre cumpăna mișcată a răbufnirilor,
nu mai știu încotro să pornesc.

O, dacă deocheata mea taină
ar bănui că nu a mai rămas decât tăcerea,
vechiul prieten, care știe atât de drăgălaș
să asculte, dar nu răspunde niciodată
nimic.

O, sucitura delicată a visului,
bucata de pământ fără pământ,
simetriile golului.

O, vox rogantis.