A fost odată
Ca nici odată,
A fost o fată
Frumoasă, curată,
Pe care părinții
Au numit-o Apă.
Năvalnică și spumoasă,
A plecat în lume
Ca să o cunoască.
*
Născută din munte,
Purtând doruri multe
Pe drum s-a *ntâlnit cu el
Blândul, caldul Vânticel
Care, găsind-o frumoasă
Pe loc i-a propus
Să-i fie a lui aleasă.
Apa cea sfioasă,
A lăsat privirea-n jos
Și cu glasul ei duios,
I-a răspuns că ar fi bine
Să o însoțească,
Să se mai cunoască.
Iar de se vor îndrăgi,
Împreună pot ei fi.
*
Vântul foarte bucuros
A*nsoțit-o pretutindeni,
Explicându-i rostul lumii,
După cum e legea firii.
Astfel fata cea curată,
Purtând numele Apă,
De Vânt zilnic mângâiată
Și tot de el mult curtată,
S-a îndrăgostit.
*
Într-o bună zi,
Vântul cel călduț
Îi făcu un dar,
Un dar mai micuÈ›.
Un grăunte,
Sămâncioară,
ÃŽn care dormea,
Mica viețișoară.
Apa mult s-a bucurat,
Și cu mare drag,
A pus darul prețios
ÃŽntr-un loc frumos
Cu verdeață și cu flori,
Într-un loc ce-ți dă fiori.
*
În ăst timp ea, Furtuna ,
Mama vântului, umblată
Veni iute să despartă
Pe Vântuț de draga fată.
Că ea n-o plăcea
Și mult își dorea
Ca băiatul ei
Să-și aleagă soață
Pe misterioasa,Ceață.
*
Apa speriată
S-a pus pe fugit ,
Uitând darul cel primit
În culcușul însorit.
Furtuna s-a potolit.
Fata iute, și-a amintit,
Că darul ei prețios,
L-a lăsat acolo jos.
În natura cea superbă,
Pe covor cu flori și iarbă.
Și-anceput a plânge
Sufletul a-și frânge
Speranțe a strânge.
Cu vocea ei cristalină
În sunet de mandolină
ÃŽncepu a se ruga,
Domnului ce o vedea.
*
Doamne Dumnezeul meu,
Fiindcă Tu ești Tatăl meu
Eu Te rog cu umilință,
Scoate tu acea ființă
Ce doarme într-o în sămânță.
Fă-o Doamne demnă,
De vrei, chiar eternă,
Că eu știu prea bine
Daru-i de la tine.
Fugind am uitat de ea,
Asta, este vina mea!
Dar eu o iubesc,
Că e dar ceresc.
*
Domnul s-adurat de ea,
Și-a trezit din sămâncioară
Mica viețișoară,
Cu atotputernicia
A creat El – salcia.
Un copac frumos ,
Foarte mlădios
Ce-și atârnă pleata ,
Să mângâie Apa
Care-i este mamă ,
Iar Vântuțul tată,
ÃŽn locul cu flori ,
Care-ți dă fiori.
Ba mai mult de-atât ,
El a înzestrat-o
Cu daruri frumoase
A binecuvântat-o.
ÃŽn cinste
El a scăldat-o,
Și cu bucurie
A înmiresmat-o.
Apoi El a îmbrăcat-o
În simbol cast, renăscut
Pentru tot ce este verde
Și de El făcut.
I-a dat și puterea
Care nu-i umană
Să înlocuiască
Zeiță romană.
Cu cinste i-a pus coroniță,
Plimbând frumoasa mlădiță
În Ierusalimul Sfânt
Locul drag de pe pământ.
Să să fie o bucurie
Pentru orișice creștin
Care Îl iubește,
Pe Domnul Divin.
De Florii atunci
Când Iisus pășea
Covor verde a făcut
Din ea, salcia.
Așa a fost ea sfințită,
Și de omul credincios,
S-a făcut iubită.
Că e pusă pe la case,
Și în toate cele
Pentru alungarea
Spiritelor rele.
Unde ea ajunge,
Pământul îl unge,
Viață dăruind
Un leac minunat,
Astfel devenind.
Și de-atunci încoace,
Pe maluri de ape
Salcia cumine,
Stă lângă părinte.
Lângă Apa care-i mamă
Lângă Vântulețul tată
Ascultându-le șoptirea
Contemplându-și nemurirea.