Cu licărirea stelei ce-o privim
E cotitura drumului de-o seamă.
Drumul cotea spre muntele Măslin.
Iar jos-un râu care Kedron se cheamă.

Și dintr-o dată drumul se opri:
Calea de lapte-aici hotar și-a tras.
Măslinii-ncărunțiți și argintii
În aer dau să facă primul pas.

Era grădina nu știu cui aici.
Le spuse El deodată: Nu plecați.
Sunt trist de moarte astăzi, ucenici,
Rămâneți pe aproape, mă vegheați.

El renunțase fără-mpotrivire,
Precum întorci un lucru de-mprumut,
La slavă, la minuni, dumnezeire,
Și-acum era ca noi, un om, și-atât.

Păreau îndepărtările, în noapte,
Þinutul neființei, pustiit,
De parcă toată lumea era goală,
Grădina doar fiind de locuit.

Și tot privind în hăurile negre
Ce nu încep și nu sfârșesc defel,
Să-l ocolească implora pe Domnul
Acest pahar ce-l bănuia spre El.

Abia sfârși, așa, de nu știu unde,
O șleahtă de golani-oșteni, popor,
Făclii și săbii-iar în față Iuda,
Pe buze cu sărutul trădător!

Dar Petru-atunci sări la cuțitari,
Zbură chiar o ureche, ce să facă?!
Aude: Nu cu sabia repari.
Tu, Petre, fiule, ți-o bagă-n teacă!

Și El le zice: V-a fost dat anume
Pe vremea mea să fiți, și voi dormiți!
Bătu și ceasul fiului de lume.
El se predă celor nepocăiți.

Și-n rugăciuni a prins să nu-l mai doară.
Se-ndepărtă oleacă de ceilalți.
Discipolii, cuprinși de toropeală,
Tot moțăiau pe margine de șanț.

Socoți că legiuni de îngeri, Petre,
N-ar fi putut Preabunul a-mi trimete?
Și nu-mi clinteau un fir de păr hainii
Și toți ar fi în praful Palestinii.

Ci cartea vieții tocmai a ajuns
La pagina aceea când murim.
Și trebuie acum să se întâmple
Așa cum este scris în ea. Amin.

Vezi, secolele merg și merg ca-n pilde.
Din mers, pot ele să se-aprindă, jar.
Spre slava ei cea prea înfricoșătă
Pogor în chinul groapei voluntar.

Și mă înalț apoi după trei zile,
Și, tot așa, ca plutele pe apă,
Convoi prelung, ieșind din întuneric,
Vin veacurile-n șir la judecată.