Cineva mă sărută și îmi soarbe
aerul din plămâni. Râde în hohote –
cât cuprinzi cu brațul mai întâi. Râde –
cât nu mai poți cuprinde cu mintea pe urmă.
Fără vreo iertare sucită.

Cu aripa unei păsări buimace
îmi înlocuiește sângele.
Se încrucișează zăpezile prin oasele
mele. O, și numărul de la poartă
așezat pe mâneca hainei
mi-l smulge. De pe un mosor mădularele
mi le simt azvârlite
pe altul.

Cineva îmi taie picioarele
și curg pietroaiele din mine
ca dintr-un ciorap.

Se îndepărtează pământul.
Fumul se risipește
prin rugăciuni.
Semințele florilor fug de umbră
în preajma-mi.

O, puterea se desparte afară.
Ce a mai rămas pe fundul
sitei
pare doar un gol încâlcit.

Împlinească-se ora pământului, împlinească-se
cumplitul farmec al prăbușirii catargelor,
dar împlinească-se.