Adineaori
au trecut pe-aici
iscusitul hidalgo Don Quijote,
urmat de Sancho și de Dulcineea -
o tristețe, o pală de vânt
și șoapta de iubire a cerului,
ultimii soldați ai Marii Armate Albastre
țintindu-ne cu săgețile ploii.
Toate frunzele și toate păsările
le-au făcut cuvenitele reverențe,
mai albastre decât albul zilei uscate.
Noi ne-am frecat la ochi și-am zis:
"Iată că cerul ne poartă de grijă!",
și i-am inspirat,
și i-am expirat,
să poată mărșălui în continuare.

Doar nu poți opri din mers o asemenea armată,
care trebuie să ajungă tot mai departe -
la toate adresele
ivite și neivite încă…