Hai, așează-te colea, mai aproape, lângă mine.
Sorbind vraja din cafea, vom aluneca pe șine.
Eu, cu vorbe pe-nțeles, te-oi porni-n călătorie.
Primăvara am ales, când natura reînvie.

Vreau, orașul meu cel drag, din imagini să-l închipui….
Iată-acuma primul prag. Spre ce mergem ? Răsăritu-i..
Trenul fuge-acum pe șes, printre lanuri, printre sate,
Din locomotivă ies, țipete, frâne lăsate.

Peste poala unui deal, a intrat trenu-n pădure,
Din decorul ireal, vezi ce ochii pot să fure.
E atâta verde-n jur, trunchiuri mici și trunchiuri groase,
Iar în fugă-ți dau " bonjour, " căprioarele sfioase.

Așezat pe locul tău, contopit ești cu pădurea.
Când pe-o creangă, când în hău, când cu gândul dus aiurea.
Dar, un șuierat prelung, spune el ceva anume:
« Frânele, că iar ajung pe al dealurilor culme."

Și așa-i. Desiș mai rar, o cabană fuge-n urmă...
Ce-ai să vezi nu ai habar.. Umbra dintr-odat se curmă.
Ca trezit din vis, mirat, nu știi ce să crezi pe dată,
Þii sub ochi, deadevărat, un oraș într-o covată.

Dealurile ce-nconjor micul orașel, pot spune,
Pun pe-obraz acel bujor, răsărit din vinuri bune.
Drumul până-n gară-i lent, coborând pe serpentine,
Iți dă timpul aferent, sa privești totul mai bine.



In " copaie" ca-ntr-un pumn, stau de strjă turle " vamă"
Și din ele-un glas străbun, la vecernie te cheamă.
Nimănui nu-i e mai drag, alt oraș, altă grădină,
Ca acela unde-n prag, așteptând, mama, suspină.