niciun bec nu mai luminează încăperea
nici străveziul din mine nu mai luminează în roz mâinile tale
albe abia dacă ating plămânii scot un iepure cu aripioare de fluture
îl prind de urechi și-l rotesc încet deasupra capului
de parcă aș vrea să prind în lasou o cireadă de viței
pe față praful ca un strat gros cu fond de ten max factor și teroarea fizică refuză fierul pilitura apoi mâinile fac implozie
nici un sentiment de milă sau vinovație nu mai inundă orașul-cetate dimineața
în ce stadiu al evoluției ne aflăm? întreba îngerul-copil cu gratitudine pe îngerul adult
în ce stadiu al evoluției?

și cum mă adulmec ca o urmă de animal sălbatic
de prea mulți vânători deodată
și de ce întotdeauna îmi doresc altceva? mereu altceva
“vrea-m-aș copac întotdeauna,
să țin în brațe raiul și pe genunchi furtuna”
cum mântuirea ta se află în lucrurile bune și mărunte și generoase
precum universul pădurii în coaja de ghindă și zâmbetul charismatic
al veveriței deasupra tuturor
si foșnetul muzicii în gâtlejul și limba coclită a clopotului de bronz

inima mea adăpostește ceruri fără margine și animale împăiate
care-și holbează ochii ficși printre picăturile de ploaie
cum dumnezeu și-ar așterne în fiecare noapte un pat umed de frunze albastre
și-ar adormi sforăind în somnul liliputanilor


îngerii aleargă în continuare pe dealuri ca niște voluntari pentru ocrotirea mediului
așteptând spășiți a doua venire a lui hristos
și tu retrăind zilnic amintirea aventurii simfonia eternă jocul matinal al broscuțelor
isterice pe marginea lacului
femeia ce nu-și arăta vârsta dincolo de porțile cetății
în ce stadiu al evoluției ne aflăm?
îmi spune si mie cineva?
și toate trec încet de la o stare de liniște la una postapocaliptică