In gara verde din orasul meu
- acolo unde s-au nascut iubiri
si au murit sperante -
se pare ca nimic nu mai e nou.

De ani nu mai trecusem pe aici
si parca si uitasem cat e de trist si gol...
Aceiasi cersetori dormind pe niste banci mici
si iarasi "ea", dar mult schimbata, pe-un peron.

Abia am mai recunoscut-o; s-a-ngrasat...
Si ce privire-avea, demult, cand a intrat
in dimineata aia friguroasa-n gara
tragand cu patima dintr-o tigara!

A asteptat cuminte pe peron
tot trenul - de la primul la ultimul vagon -
cu o sclipire-n ochi nebuna
si c-o manusa neagra-n mana.

A tresarit cand trenul a intrat in gara
si-a asteptat sa-l vada cum coboara
pe "el", iluzia pierduta intr-o dimineata
destul de friguroasa si cu ceata.

Saraca! Si ce-a mai plans cand a vazut
ca toata lumea din vagoane-a coborat...
Iar "el", cu toate ca ii promisese,
dintr-un motiv sau altul, nu venise.

Si dup-atata timp o regasesc in gara,
tragand cu patima dintr-o tigara,
cu-aceeasi manusa neagra-n mana
si c-o sclipire-n ochi ca de nebuna.

Si stau langa ea, dar nu ma mai vede.
Deja face parte din decorul verde
- cel mai trist loc din orasul meu,
unde, nu stiu de ce, revin mereu -.


5.04.2000