Uite c-am văzut-o și pe-asta, măi fraților! Auzi dumneata, nu mai poate muncitorul să intre într-un restaurant; nu-l lasă ăia. Se uită chiorîș la haine. Cică-s prea murdare și nu cadrează...

Ca să vezi ce-a pățit pe chestia asta Vasili Stepanîci Konopatov. El în persoană. L-au scos afară pe brînci, măi fraților, din resturant. Uite unde-am ajuns!

Păi să vezi. Vasili Stepanîci, cum a intrat pe ușă, cum a simțit că ceva nu era-n regulă; prea se uita urît portarul la costumașul lui. Costumașul, deh, prăpădit rău; ce vrei, haine de lucru, un fel de salopetă. Dar nu asta importă. Ceea ce l-a supărat din cale-afară pe Vasili Stepanîci a fost felul cum l-au tratat. Să-i dea lacrimile nu alta.

ÃŽi zic portarului:

- Ce te chiorăști așa la mine? Nu ți-o fi plăcînd costumașul? Te-oi fi obișnuit cu plastroanele?

Portatul îl apucă de-un cot și nu-l lasă să intre. Vasili Stepanîci se smucește și unde țipă odată:

- A-a! Nu lăsați pe un muncitor să intre în restaurant? Nu vă place costumul?

Vezi bine s-a strîns lumea. Se uită la el. Vasili Stepanîci face gălăgie:

- Da – zice – e adevărat, cetățeni, n-am plastron la cămașă și nu mi se bălăngănesc cravatele la gît... Și, poate nu m-am mai spălat pe gît de trei luni – zice. Dar poate că eu – zice – muncesc și n-am vreme să tot schimb încolo și-ncoace costumașele.

În vremea asta au tăbărît și ospătarii zor-nevoie să-l scoată afară pe Vasili Stepanîci. Javra aia de portar îi mai dă și cîte-un genunchi în fund, ca să nu zăbovească prea mult în ușă.

Vasili Stepanîci Konopatov făcea spune la gură. L-au podidit lacrimile, zău!

- Tovarăși – zice – fraților! Păi treabă-i asta în construcția muncitoresc-țărănească? Adică, dacă omul n-are plastron, nici nu mai capătă de mîncare?...

Ce mai, tărăboi mare! Vezi bine, era încălcată ideologia. Ãi din jur au început să-i îmbrîncească pe ospătari. Unul a pus mîna pe-o sticlă, altul pe-un scaun.

Patronul țipă ca din gură de șarpe. I-e teamă, firește, să nu i se-nchidă localul pentru scandal.

În vremea asta cineva din orchestră a dat fuga după miliție. Apare și milliția și mi-l ia pe Vasili Stepanîci Konopatov și mi-l urcă într-o birjă.

Vasili Stepanîci nu se lasă nici aici.

- Fraților – țipă – ce-i asta? Păi dacă și miliția dă mîna cu patronul și azvîrle-n stradă un om pe motiv de haine, mai bine – zice – mă duc la burjuii din America decît să-ndur una ca asta!

Așa că mi l-au dus pe Vasea Konopatov la miliție și l-au băgat la zdup.

Toată noaptea bietul de el n-a închis un ochi. Abia dacă a ațipit și el un cesuleț spre ziuă. Dimineața, ăia îl trezesc și-l duc la șef.

Șeful zice:

- Poți să pleci, tovarășe.

- După ce m-au insultat, acum pot să plec... Nu le-a plăcut costumașul, hai? Și dacă iau eu o birjă și mă duc la Sovnarkom să mă plîng?

Șeful miliției zice:

- Nu mai umbla degeaba, tovarășe. La noi așa e regula – zice – persoanele-n stare de ebrietate nu sînt admise în restaurante. Și dumneata ai mai și vărsat pe scară.

- Cum așa? întreabă Konopatov. Care va să zică, nu din cauza costumului m-au dat afară?

Și atunci parcă i s-a lumint mintea.

- A – zice Vasili Stepanîci – eu credeam că din cauza costumașului. Dar dacă – zice – din cauză că eram beat, atunci înțeleg. Sînt de acord. Nu discut.

Și Vasea Konopatov i-a strîns mîna șefului, și-a cerut scuze pentru deranj și a plecat.

(Din volumul Galoșul de Mihai Zoșcenko, Editura Tineretului, 1967)