Bat sunetele la poarta culorilor.
Litera A, înamorată de Alb,
tot strigă, pierdută printre fantasmele
mai-mult-ca-perfectului.
Eu, despărțit de cuvinte,
detașat la uzina de gânduri,
privesc ironic
nemuritoarele lor eforturi
de-a imita zădărnicia umană.
Negrul, la rândul său,
e-namorat de blonda fecioară A,
de-aceea, poate, pe pânza
îngustă a vieții,
predomină când unul, cănd altul:
ba e Alb, ba e Negru,
ba e, ba nu mai e A. Celelalte culori
se detașează și ele
și privesc ironic plaja picturii,
pe care se bronzează
două culori și A.