F.Tiutcev O, ce barbara e iubirea
O, ce barbara e iubirea
Ce-o dam adesea în vileag!
Nebuni de patimi, în nestire,
Ucidem tot ce-avem mai drag !

Mai ieri în dragostea ta oarbă
Sopteai triumfător : « Ea mea!»
Te uita azi și te întreaba
Ce s-a făcut sărmana ea?

De ce s-au stins tânjiți bujorii
Și ochii nu mai râd deloc?
Au ars în jaristea plânsorii,
S-au stins în lacrime de foc.

Mai ții tu minte oare ceasul
Intaii voastre întalniri :
Surasul ei senin și galasul
Și toată vraja din priviri?

Dar ce-a rămas în amintire
Și visul tău ținut-a cât ?
S-a stins precum o amintire,
Cât vara nordica și-atât !

Iubirea ta a fost pâcatul
Ce i-a adus osânda grea,
Pe viața ei și-a pus stigmatul
Ocară mașteră și rea.

Sărmana inima sihastră!
Nici amintiri nu-i vin în zbor,
Demult cu lumea lor măiastră
S-au risipit la randul lor.

Lumina vietii e cernită,
Pământul pare trist și gol,
Iar floarea inimii strivită
De gloată zace în nămol.

Iar dupa suferinta toata
Sub zgura ce i-a mai rămas?
Obida grea, nemeritată,
Fără de lacrimi, fără glas.

O, ce barbara e iubirea
Ce-o dam adesea în vileag!
Nebuni de patimi, în nestire
Ucidem tot ce ni-i mai drag.