Întinsă în iarbă
Jupuiesc din scoarța cerebrală
Ideile bolnave...
Plăcerea izbucnește
Din pânza freatică a interiorului meu...
Falduri de mătase, cum zici, le ud și tu simți...
Ești nebun!
Mă întind perceptibil lasciv, și-mi aprind o țigară.
Trag cu sete, în plămâni, fumul de smoală letargică,
În timp ce liane de simțuri se cațără-n trup...
Mă numești “leopard de femeie, felină mlădioasă”, și râzi,
Iar tu, răsărit voluptos în reflex auriu,
Te-ntinzi lângă mine în iarbă.
Tăcere.
Mai tranșant decât iarba nesigură-n vânt,
Îmi mângâi trupul, mă dobori
Și-n zbor fără margini, în zări, profilactic mă porți...
Ești nebun!
Bătuți de soarele verii, suprimăm răsăritu-n apus
Și chemăm luna tăcerii, iar tu, tendențios mă acuzi:
“Ce-mi faci tu mie, leopard de femeie?! Mă omori?!”
Eu râd, te sărut, și-ți răspund:
“Te iubesc!”