Scrisoare


Unde vei fi?
Aici, eu îmi ascut singurătatea,
Printre stelele ce miros a dropsuri de lămâie.
Pot să întind mâna să le iau, să le zdrobesc între dinți...
Nu o fac, parcă au totuși un sens...

Unde vei fi fiind, neiubitule, trist ca un lan de mărăcini
înspre toamnă,
cu ghimpi arcuiți și frunze țepoase,
- un lan unde nu poți pătrunde decât
atunci când ești hotărât să te-omori...

Pe unde-ți aluneci ochii grei,
visători,
și șoapta ta aspră ca o țesală alunecând pe spatele
unei prințese dintr-o eră apusă,
vădind dâre de sânge prin timpul placid?

Pentru ce să mă aflu, să mă nalț, să înfloresc
cu diamante de rouă pe chip,
dacă tu ești străin,
înstrăinat și de propria-ți viață?
Pentru ce să-mi înfoi, zâmbitoare, nurii de var
dacă tu aevea nu vezi?

Cum să trec puntea suspinelor vieții
dacă grija ta nu îmi poartă piciorul
pe scândurica îngustă
și deasupra ai pus un cer încruntat și sever...

Nu știu să te iubesc în alt fel.
Asta e.
Te iubesc ca o femeie de sticlă.
Poți vedea ce fac toate cuvintele tale în mine,
ce flori desenează, de gheață, ce fel de culori
irizează-n boccele lor cu vocale.

Te iubesc ca o femeie de fum.
Respirația ta, de-o anumită fervoare,
taie în mijloc un drum și vălătucii de aur se dau la o parte
ca în fața sabiei viteazului
capetele de balaur, plecate.

Te iubesc ca o femeie de lacrimi.
Ele cad cu zgomot, grăunțe de opal înghețat în beșica umflată,
uscată, de porc. Acolo zuruie înnebunite,
alergând în arce de cerc
până vine mâna ta să le-oprească
și, eliberate, să le răsfire prăfoase,
să le cunoască una câte una, cu muchiile lor elegante
și inima albă.
Adună-le toate și așează-le-n salbă
ele îți vor meni în care ev ne-am avut tare dragi
și pe când ne vom naște pereche.

În această lume, dragostea noastră este proscrisă
și strigată-n răspântii de parc-am ucis.
Este definitiv și strict interzis să te uiți la mine cu drag.

Lume nebună, ce-ai tu cu mine
și cu dragostea inimii mele dacă eu
nu-ți vin nici în prag?