Cat, oare, zurgalaii, sa mi-i mai sun de zor
Si sa-ti sarut obrazul posac, Schimonosire?
Ca sa tintesc in miezul din tainuita fire,
Sagetile din tolba-mi pierita fara spor!

Vai, armaturi greoaie vom frange, in sudori,
Vom roade-al nostru suflet in multa convorbire,
Nainte sa dam ochii cu marea plazmuire,
Al carei dor salbatic ne umple de plansori.

Sunt fauri cu pecete de-osanda si de doliu:
Zeita nicodata lor nu li s-a ivit-
Isi bat cu pumnii fruntea si pieptul chinuit,

Iar singura speranta li-e sumbrul Capitoliu!
Doar Moartea, ca un soare mai nou si mai fierbinte,
Le va deschide-n floare toti mugurii din minte.