Cea mai mîndră zi, cel mai mîndru ceas,
Inima-mi veștedă le-a cunoscut:
De-avînt și de mărire visu-mi treaz,
O știu, a trecut!

Ce-avînt, am zis? Da! Îmi închipui,
Dar de mult timp s-a dus pe veci!
S-a dus și tinerețea mea, și chipu-i;
Ci, ducă-se deci!

Și tu, mărire, ce mai am cu tine?
Alt cuget are-acum de moștenit
Veninul ce mi l-ai turnat în vine;
Suflete-al meu, fii liniștit!

Cea mai mîndră zi, cel mai mândru ceas
Ce mi-au fost date, le-am avut:
Și visul de mărire, visul treaz,
O știu, a trecut!

Dar dacă visul meu de-avînt și de mărire
M-ar îmbia și-acum cu-acel amar
Ce-l îndurai atunci, eu ceasul peste fire
Nu l-aÈ™ petrece iar!

Căci pe aripa lui plutea ca o pulbere.
Și cînd plecă în zboru-i, căzu de pe ea
O esență în stare să spulbere
Sufletul ce-l cunoștea.