Peste frunțile noastre stropite în carne
Ninge din zenit cu organe de îngeri,
Un peisaj răvășit de alb încins
Unge balamalele vieții, sprijinită în baston...
Și ție îți arde de versuri?
Plescăie pământul pofticios la oamenii
Ațoși, rămași printre măsele...
Dintre bulgării de tartru cu o scobitoare, în
Formă de cruce, smulge frajuri
De țesut străveziu și greu mirositor...
Și ție îți arde de versuri?
Ghețarii se topesc lăsând pridvorul
Antarticii să ia soare...
Adam și Eva, dezmorțiți, scapă din mână
Mărul mușcat dintr-o parte...
Aplecatul tău umăr are gust de portocale
Și-i rece, iubito...că mi-au crăpat buzele...
Și ție îți arde de versuri?

(22-iun-2002)