Sunt amurgul întârziat
ales cu lumina rămasă
din întunericul în care
vrând – nevrând
a fost obligat să aștepte
fiecare răsărit
ca și cum
singurul lucru important
ar fi să accepte
necondiționat
(fără să-l intereseze de ce sau cum)
stropul de lumină
ce i-a mai rămas
un dar venit de undeva de sus
cu mult înainte de-a se fi născut...

sunt apusul întârziat ce străbate
locul de odihnă și popas
de sub iarba deasă
de la marginea pădurii de brad
urmând calea aștrilor
ce marchează sfârșitul zilei
apropiindu-se tot mai mult
– la capătul călătoriei –
de lumina unui nou răsărit