în definitiv mă plictisesc să-mi simt de fiecare dată
aceleași degete uscate aceeași gură avidă să-mi pipăi
de fiecare dată la fel umflătura cât bobul de mazăre
din colțul ochiului să mi se irite
pielea sânului de la barba ta netăiată să mă aplec
la fel de respectuos în fața copacilor importanți
și să beau aceeași coca-cola ce-mi pleznește stomacul
precum o limbă de bici
știu că drumul care vrea să mă traverseze
mă va traversa lăsându-mi o urmă două între
umeri sau mai încolo în stânga știu că mă tot întorc
să-mi caut bucați de rochie și ciorapii - ciorapii mei negri
de mătase - între roțile secundelor acelora neatente că mă lasă
memoria de fiecare dată când vreau să uit că exiști
în palmele mele înscris în toate liniile încrucișate
și că mă doare genunchiul veșnic chiar și atunci când
trec cu permis peste zâmbetul tău
altruist
m-am săturat de mine dând cu cotul în ziduri mici
ce se cojesc la fiecare ploaie zgrunțuroasă de mine
scundă privindu-ți bărbia mereu de jos în sus de mine
cu trupul răsucit într-al tău ca o floarea-soarelui oarbă
nu mă mai vreau cu inima lipită de aceeași cruce
care-și reinventează brațe când cer permis de ședere
mă plictisesc să număr iar îmbrățișări decapitate
gesturi suave și răni ce nu se mai închid între
pântecele noastre rotunde
în definitiv mă plictisesc să-mi mai fiu