mi-e teamă să îți spun că nu am să vin
că așteptarea ta acolo în margine înfrigurată de mare e inutilă
te văd și te știu înalt delicat și cu mâini albe prelungi
pictând poduri pentru întoarcerea mea la castel
aici este soare și frig
oamenii stau ascunși în casele lor mici și în sentimente cu mănuși de lână
te văd rostindu-mă spiralat printre pescăruși alge și nisipuri curate
viscolește peste marea înghețată gândul tău înspre mine
și apoi sub semnul vulturului într-o limbă necunoscută se deschide alt drum

pereții spoiți cu renunțări cad cu tandrețe
pradă ochilor noștri bolnavi de nevedere spre înlăuntru
va trece iarna aceasta vor veni primăverile și verile cadrilate
toamnele ecosez și fără monocluri
o să te sfâșie blândețea spuneai
o să te sfâșie devorându-te cu dinții de ceară singurătatea pământului
stai aici lângă mine și taci îți spuneam
când tocmai ai făcut primul pas prin ceața lumii devreme
m-am întors înspre iarna vulturului și am plecat

acum mă gândesc la zepeline la mere în caramel și la tine
o sută de ani dus întors aș străbate să nu mai exiști
în margine înfrigurată de mare alergând pe țărm și strigându-mi
o să te sfâșie blândețea
o să te sfâșie devorându-te singurătatea pământului
căzând și ridicându-te și iar alergând
printr-un curcubeu albastru de piatră