mi se pare că te înțeleg când îmi deschizi și
față în față rămân mâinile să ne apere
umbra mă duce într-o cameră care miroase
a vanilie
în subconștient
când țeși senzațiile eu
duc pe genunchi
într-o aglomerație fetidă
doar sternul găsit printre rămășițe

primele ore care mă țin în tine sunt ca o comă

o luntre pleacă în flăcări spre walhalla
căutând imaginea care ar putea spune mai multe
despre închiderile moarte

păstrezi ceva organic în fiecare idee
trebuie să palpite în vinovăție o rețea de vietăți
care-și împung vertebrele

apoi te delimitezi cu o tăietură
urme alunecoase îmi spun că nu mai este cale lungă
până când aș putea vedea aceeași ușă
goală

noi am plecat demult