e primavara…

asteapta

de aproape doua mii de ani

pe aceeasi umeda treapta

omul acela sarman

cu mina dreapta intinsa

nu sa ceara

ci sa moara

si pata de singe prelinsa

pe frunte-i o povara

intilnindu-se iara

a cita oara

cu

din sud venita o primavera

sin u

nu e nimeni

nimeni nu-l ajuta sa moara

dimpotriva

a cita oara

o mina de prieten

dintr-o pornire admirativa

il trage afara

il trage pe sfoara

din primavera

si iara

se zbate omul in viata

deja

single I se prelinge pe fata

si cind incearca sa ridice

mina dreapta

sa se sprijine de treapta

single incepe sa-i pice pe piept

astept

isi zice

va veni o noua primavera

cu sirg

dar

ca si odinioara

tocmai cind moartea-i da in pirg

o mina

mina unui om de bine

il trage afara

din moarte

si

din sine

un an de ispita

iara il desparte

de o noua primavera

de o mult dorita si posibila moarte

lasati-ma-n pace

zice omul

cu vocea dogita

lasati-ma sa mor

pentru voi

poate-I mai usor

dar eu

sint om nu zeu

de atitia ani

mi-s oasele moi

nu mai pot face nimic

nu mai fac nici doi bani

nici capul sa-mi ridic

din piept

nu mai pot

si sa ma destept

cind un an nou vine sa adaste

pe umerii mei

sint anii grei

eu asa socot

altfel nu

mi-ar fi atit de greu

zice el

vedeti-va de vietile voastre

de voi

iubitorii de viata

de cer de mare de ploi

de toate semnele albastre

ce va framinta

pe fata

aingele-I aproape uscat

mina dreapta i-a alunecat

usor

pe linga treapta

viata ma inspaiminta

lasati-ma sa mor

zice el aproape in soapta

dar oamenii se string in jurul lui

cu mila

il inconjoara

nu-i

de mine atita primavera

zice el cu sile

privindu-le ochii fierbinti

iubirea voastra pentru mine

ma scoate din minti

cine sint eu

nimeni

nici om nu mai sint

darmite zeu

aproape pamint

sint

plin de singe

sint

aproape mut

de doua mii de ani

nu mai pot plinge

lasati-ma sa mor

sa fiu lut

dar oamenii nu vor

si-l trag deoparte

de cite ori incearca el sa sara

in moarte

din primavara

el ii priveste hid

si se zbate

treapta aluneca sub el

abia se mai tine pe coate

dar oamenii rid

si se poarta la fel

ca-n fiecare primavera

rizi ! rizi !

ii striga ei impungindu-l

cu ochii lor blinzi

esti din nou afara

salvat

nu rid zice el

noi cu bratele noastre ti-am dat

a cita oara

inca o primavera

rizi ! rizi !

cu ochii tai de mile

blinzi

nu rid zice el

n-am nici un temei

risul nu-i de mine

voi sinteti dintre acei

ce rid mult prea usor

lasati-ma mai bine

sa mor

dar ai ris pina ieri

impreuna cu noi

si

acum ti-e sila

dai inapoi

acum cind te-am salvat

a cita oara

sit e tinem departe

de moarte

cit timp ai stat

adapostit cu mila

in fiecare primavera

ne-ai privit cu ochii tai blinzi

numai prefacindu-te ca rizi

sperai ca privirea ta

sa ne-mbete

sa ne-ndeparteze de adevar si frumos

deci asa

si-l lovira cu sete

rupindu-I fiece os

imbrincindu-l de la unul la altul

ca-ntr-un ring

ma lasati sa ma sting

asa dintr-o data

pe indelete

risera ei si indata

unul il pocni in cap cu-o lopata

promiteti-mi ca n-o sa ma salvati iar

ca ma lasati sa mor

in sfirsit

fii linistit

ii raspunsera-n cor

oamenii cu ochii de jar

mori daca asta vrei

ii mai zisera ei

gasim noi unul sa rida frumos

e primavera

dealtfel

sint destui miei

unul chiar luminare-I aprinse

multumesc zise el

si se stinse.