Sunt fără sens și merg pe bâjbâite,
În gropi mai cad, mă scol, și mâine mă repet.
Infrunt neștiitor furtuni dezlănțuite
Și frica morții, mă face să regret.

Regret doar azi când sunt în agonie,
Și-n lut î-mi strânge junghiuri de cuțite.
Dar mâine uit visând melancolie…
Și merg pe-același drum… pe bâjbâite.

Ușor e drumul de-a mă-ntoarce-n timp !
E ca și cum ași cade de pe scară,
Nici trepte nu e parcă să le-ating
Când « omul vechi » în minte se strecoară.

Copacul pare bun la gust și de dorit,
Prin crengile din pomul cunoștinței,
Iar seva lui în lume-a răspândit
Mirosul de mormânt a fiecărei ființe.

Lovesc cu capu-n zid, și mă-nconvoi,
Nesiguri pașii alunecă-n cădere ;
Mă scol, și cad ca porcul în noroi
Și simt cum sufletul se pierde în tăcere.

Cât de ușor e să te-ntorci în timp…
S-aluneci scările ce te coboară-n hău !
Ce nesimțit e omul stând pe ghimp,
Spunând că poate binele să fie rău !

Privind în față drumul pare greu,
Cu-atât mai greu e scara la urcare…
Așa e omul fără Dumnezeu,
Privindu-și viitorul fără sare.

Mă simt neputincios luptând cu soarta,
Ca fiu risipitor am ascultat de « eu ».
Lăuntric golul î-mi expulză fapta
Și parcă-ar vrea re-ntoercere la Tatăl său.

Și ochii în lumină se deschid,
Trezind în minte ură de păcat.
Și se formează-n « eul » meu un vid,
Și-o umplere-n dorinți de-a fi salvat.

Nu poate fi umplută casa goală
Oricât ași căuta nebun prin lumea mea,
Nu poate fi împodobită doar c-o țoală,
Fără chemarea Lui Hristos în ea.

Și-am hotărât de-a mă întoarce – acasă,
Și de la depărtare Tatăl m-aștepta…
Și cu nuntașii-am petrecut la masă,
În timp ce Tatăl meu la sân mă-nbrășișa.

Și i-am deschis lăuntrul cu durere,
Să-mi umple golul “eului” adânc, Trecutul de mizere ca să-mi spele
Și robul Lui să-i fiu prin Duhul Sfânt.
Amin .