alb spălăcit stirpea piciorul meu gol
în mersul legănat neatingând pământul
urcau amândoi
stâng lângă drept
plus lângă minus
eu lângă mine
alunecam în răstimpuri
înclinând parbole în prăpăstii ce tindeau la minus infinitus abisal
spre Lumea Celor Mulți care plângeau
sau beau cafea neagră cu zaț nisipos
sau îl iubeau
dar nu puteau suporta albul spălăcit din ochii lui
închiși cu doi bănuți de argint

străbăteam șapte ani cât șapte ere supraetajate
pe fiecare zăceam o dată câte-o clipire de adio
râzând apoi mă cățăram zgâriind epiderma fină
a piciorului următoarei ere
gâdilându-i șoldurile
numărându-i coastele
alunecam în agonia mea nesăbuită
prinzând între două palme făcute căuș
gâtul ei prelung, frumos
strângând în răstimpuri cu putere de viața ei într-a mea
să mă urc mai sus, mai cu sârg, mai spre Nimicul Absolut
să mai zac o clipă de mormânt
printre altă Lume tristă, plânsă, perpetuă a Celor Mulți
să beau cafea neagră cu zaț nisipos....

îl iubeam...
dar nu-i suportam albul spălăcit din ochii lui
închiși cu doi bănuți de argint
șapte cuie băteau cât șapte mii deodată
pe fiecare mai adânc, mai etern
urlând in mine teroarea din aorta
mă îngropam la rădăcina crucii dintre viu și pământ neîntors
sorbindu-i secundele de moarte
inhalându-i esența tot caldă,
tot blondă
tot pustiul ochilor albaștrii-verzi
tot glasul
tot trupul
și mersul și căderea
toată durerea!
suicidul...strangularea...strigătul
LOR!
ce mort încântător zace în amândoi
același mort
același glas
mă desparte între ei...